Ma sperie tăcerile tale. Ma tem de ele pentru ca nu le cunosc. Fiindu-mi străine nu știu dacă ar trebui sa tac si eu. Sa nu mai scot niciun sunet. Sa ma sufoc încleștându-mi buzele. E mult prea nou totul si nu am nici cea mai vaga idee dacă încep sa ma trezesc din vis. Pentru ca o buna bucata de vreme am trăit într-un glob de cristal. Unul in care tu erai...sau mai ești... sunt puțin confuza pentru ca încă nu am aflat dacă sa folosesc timpul trecut in ceea ce te privește. Ori ne privește. Ai sădit in mine o speranța. Cea a unui nou început si tare mi-e ca m-am precipitat. Fix cum am zis ca nu o mai fac. Numai ca am comis-o. Iar. Pentru a nu știu cata oara. Si e extenuant sa nu învăț din greșeli. Povesti trase la indigo in care blufam, pe rand sau împreună. N-am mai conjugat de ceva vreme un verb la persoana I plural. Pentru ca ultima data când am făcut-o, mi-a luat luni sa-mi revin. Dintr-o fantezie, desigur. Realitate? De unde atâta materializare? Biți si pixeli din plin. Si mai ales speranțe. Vise prostești. Uneori mi se pare ca atat anii, cat si oamenii au trecut degeaba peste mine. Am prostul obicei de a crede. In oameni, mai ales. Cei care imi amintesc ca fara sa iubim, sa dam ce avem mai frumos in noi, trăim degeaba. Stiu doar ca desi ne naștem si suferim singuri, îmbrățișările sunt cele care ne pun in mișcare. Care ne fac sa ne bucuram pentru un răsărit, pentru o ploaie rece de vara, pentru frunze si castane căzute, pentru aroma de ciocolata calda împărțita la si in doi... Dependenta ? Imi place sa cred ca nu-i asa si ca nu depind de anumite persoane. De prezenta lor fizica in viata mea. Dar.... daca greșesc?