Dor...

Eden...

Motto : "Iti spuneam in urma cu ceva timp ca ma tem de singuratate, intuneric si uitare. Ai ras cand ti-am spus asta pentru ca nu-ti venea sa crezi. Nici mie nu-mi vine sa cred ca tu ai devenit o amintire mult prea indepartata. Iar eu.... o umbra in plus pe lista neagra. Sa ne iertam? Noi intre noi? Eu pe mine? Tu pe tine? Sau viceversa? Nici eu nu mai stiu, dar sunt sigura ca nici tu nu ai nici cea mai vaga idee de ce s-a rupt astfel. Fara nicio privire din partea fiecareia. Stiu doar ca imi lipsesc noptile albe cand vorbeam pana ne amorteau mainile pe tastatura, cand povestile tale se ingemanau cu alte mele, cand ne spuneam cate o vorba buna pentru a mai stinge setea de razbunare pe care o aveam impotriva barbatilor din viata noastra sau a altora. Cand am pierdut drumul spre tine? Nu mai stiu, cert e ca era foarte multa lumina "

Realitate. Am visat si am trait. Sau poate nu. Am simtit. Mi-am amintit. Atat de departe totul. Ochi verzi. Eden. Am respirat impreuna si am simtit. Iarasi dupa prea multa vreme ti-am simtit sufletul aproape. Si mi-am amintit ca te iubesc. Mai mult ca pe orice barbat care a fost la un moment dat. Am trait cu FIECARE CELULA. Si am poposit. Inca o data in sufletul tau. Si in al meu.... pian. Clape care m-au trezit....  in surdina am avut marea in noiembrie. Si a fost dulce. Te-am iubit, dar niciodata nu te-am urat. Doar m-am rugat sa iti amintesti de mine. De rau. 

"Am rezonat in trairi si ganduri. Am incercat sa ne intelegem haosul care ne inconjoara. Sau mai bine spus care aveam impresia ca ne inconjoara. Treptat, am realizat ca unele evenimente au puncte comune si merita sa fie spuse pentru a nu ramane in tacere. Straniu.... esti a doua persoana care a reusit sa ma linisteasca. Pentru asta iti voi multumi incontinuu si voi incerca sa-ti dau inapoi linistea. Nu te pierde, copil atomic ! Inca mai ai nevoie de tine si altii mai au... Liniste.... invata acest limbaj si te vei regasi...."

Ouch. A durut placut sa te respir iar. Si iar. Si n-am uitat... niciodata.... 

Ca si cum mi s-ar risipi cu fiecare secunda, sangele din vene. Viata secandu-mi-se tacut in fata ta,  iar tu, inert fiind, m-ai privi fara sa schitezi niciun gest. Nu cred ca voi mai simti pentru ca mi-ai luat aproape tot. Inca mai respir totusi si este sinonim cu a trai.

Desi sangele alerga pe cai necunoscute, zambesc si te opresc din a ma tempera. Nu ca ai fi in stare de o asemenea actiune. Daramite sa ai vreo reactie la tabloul pe care incerc sa-l zugravesc din cuvinte. Vezi tu, respir din ce mai seren si nu vei reusi sa ma strivesti. Ai uitat sa mai privesti lumina din intunericul tau si inca n-ai aflat ca eram salvarea ta. Si respir si respir si respir…

...

Nu te cunosc. Nu ma cunosti. Ne stim numele si centimetrii pielii. Ne intalnim accidental in unele nopti si incercam sa ne apropiem. Sufleteste, pentru ca celalalt tip de apropiere s-a intamplat deja si continua sa aiba loc. Uneori. Atat. Nu prea des, insa nici prea rar. Se spune ca barbatii incep sa investeasca sentimente de-abia dupa cea de-a doua dominare. Cat adevar zace in aceasta poveste, nu am nici cea mai vaga idee. Insa constientizez ca te-am cuprins cu bratele si te-am rugat sa nu-mi dai niciodata drumul. Ca si cum ai fi fost ultima corabie care m-ar fi putut aduce la mal. Cand am realizat ce am facut, m-am speriat. De parca, as fi comis pacatul capital. In lumea mea, asta am facut. Si nu regret, doar ca....

Ploaie si uitare....

Noaptea ploioasa de septembrie cand am indraznit sa te privesc pentru prima oara ca pe omul din noptile mele de singuratate. Nu m-as fi asteptat sa gasesc in tine caldura si siguranta. Chiar daca le-am simtit doar pentru putina vreme, te-am recunoscut in fiecare centimetru al pielii. Am ametit doar respirandu-ti mirosul si n-am mai vrut sa ma trezesc din aceasta poveste. Ti-am mai spus ca ador sa ma pierd in tine? Chiar si din amintiri. Ti-am simtit inima batand si nu doar din cauza apropierii dintre noi, ci pentru c-ai inteles. Si mi-ai zambit... "Ochii tai albastrii"! 

Am fost acasa pentru cateva clipe, atat cu sufletul meu neobisnuit si cu trupul. Si te-am primit in inima mea pentru totdeauna. Ti-am apartinut, desi inca sunt a nimanui. As vrea doar sa mai deschid ochii si sa-ti gasesc mana langa a mea si sa poposesc pe bratele tale. Esti al tuturor, dar putini te-au privit ca mine. 

N-am sa uit, straine nici gustul vinului, nici aroma pielii tale, nici puterea cu care m-ai dominat si nici macar zambetul meu.... 

Si inca visez.... 

Scrisoare netrimisa

Stiu ca uneori nu reusesc sa materializez prin cuvinte sau fapte ce insemni, insa aceste lucruri nu sunt sinonime cu absenta sentimentelor pe care nu le-as avea pentru tine. De altfel, stangacia care ma caracterizeaza, ma impiedica sa arat cu adevarat insemnatatea .... 

Sa-ti spun de fapt cum este : 

Cand te doare, pe mine ma doare mai tare. Cand plangi, eu plang mai mult. Cand zambesti, sunt fericita. Cand stiu ca ai nevoie de un om sa te imbratiseze cand te doare cel mai tare sufletul, sunt acolo. Si am fost. Si as vrea sa mai fiu in continuare. Insa... uneori se mai intampla sa mai si gresesc pentru ca-s om si nu perfectiunea intruchipata... 

 

Poveste de septembrie

Ploaie de inceput de toamna. Noapte de septembrie in care luminile se sting. desi aparent ard neincetat. Te privesc timida si ma opresc din fuga. Inca nu stiu daca se intampla din cauza necunoscutului dintre noi sau pentru ca ne-am adus aminte de clipele din alte timpuri. Desi nu vorbesc despre un trecut comun, la un moment dat ai facut parte din el. Picaturile cad in continuare si ma incapatanez sa nu let go to this instant. Stranii sentimente ma incearca si nu reusesc sa-mi explic de ce. 

Adevarul?  Simt la o intensitate diferita totul in prezent. Nu mai tremur ca si cum nu ai fi un simplu om. Nici macar acel om nu esti. N-ai fost niciodata. M-am obstinat sa te creez din plasmuirea mea. De-ai fi iesit perfect. Daca... doar daca. 

Ploaie la inceput de septembrie. Sa uitam de noi si sa ne amestecam cu picaturile. 

"Haide in hora... este atat de usor. Intinde-mi mana si lasa-te cuprins de mine. Nu vei regreta..."

....

Ochii inchisi. Cateva fasii de lumina invadeaza timid camera din casa in care nu se intampla nimic. Pentru foarte putine minute, iti ascult respiratia si incerc sa mi-o sincronizez si pe a mea. Sa respiram acelasi aer. Sa ne inspiram unul pe celalalt, dar sa nu ne mai eliberam. Pentru a nu ne pierde prea usor. Pentru a pastra aroma de liniste. 

N-am impartit niciodata o ceasca de cafea in putinele dimineti in care ne-am trezit impreuna. Inevitabil, ma intreb cum de ne-am ratacit unul de celalalt. Imi amintesc ca ne intelegeam din priviri in scurtele momente in care ne memoram harta alunitelor. Stiu ca ma imbratisai si cu greu imi dadeai drumul. Traim un Eden...

Palmele stranse. Zambetul pe care am uitat sa-l mai schitez. Pasii ce nu mai cunosc drumul spre tine. Nici macar cel spre noi. 

Imi amintesc ca lumina era mult prea puternica, iar intunericul meu prea patrunzator. N-am vorbit aceeasi limba, desi cuvintele erau aceleasi.  

Nu sunt sigura daca ai fost adevarat sau doar mi s-a parut.... Dar am simtit. Te-am simtit. Si... diminetile cantau o alta poveste pentru mai tarziu. 

Te privesc in tacere de prea multa vreme. Pielea, mirosul, ochii, liniile fetei. Toate aceste farame de tine nu ma lasa sa mai scot niciun cuvant si ma incapatanez sa mi le intiparesc pentru a nu te uita.  Insa n-as avea cum sa mi te scot din carne. O minciuna ca cea pe care am trait-o cu tine, n-am avut niciodata. Stii? Daca as putea sa o iau de la capat, n-as mai sta pe ganduri. As incepe inca o data insa as proceda diferit....

Lupta apriga. Dominarea. Privirile mult prea cunoscute. Oare vom reusi vreodata sa nu ne mai mintim? Imi place sa cred ca verdele crud al ploii nu ma mai atinge. Ca am devenit imuna. Mi-e dor de pielea ta mata. Contrastul perfect. Mai ales imi lipseste acel miros pe care il am imprimat in nari de prea multa vreme. Imi sangereaza sufletul cu fiecare clipa care curge in clepsidra. Poate n-am stiut sa-ti arat cu adevarat ce simt. Poate a fost prea mult ca-ntotdeauna. Dar tu ai inteles ceva? Asa ma gandeam si eu....

Tu...

Ai inceput sa-mi cunosti fasiile de suflet doar privindu-ma prin cuvinte. Litere pe care niciun alt strain nu stie sa le scrie in maniera in care o faci tu. Simtim identic uneori. Ma surprinde limbajul pe care am reusit sa-l inventam in noptile in care altii isi cauta mainile. Te-am atins pentru cateva secunde si am zambit. 

De fapt, imi stergi grimasele cand ma astept mai putin si nu ma mai simt atat de singura. As vrea sa stii ca ai deja totul. Numai ca nu ai constientizat. Iar clipele continua sa curga spre o lume pe care sper ca... nu am pierdut-o.

"Stiai ca-mi plac diminetile in care il privesc dormind? Chiar daca nu-mi deschid ochii in clipa in care ma trezesc, ii ascult respiratia si incerc sa ma sincronizez cu ea. Inspir distanta aparent mica dintre noi si expir realitatea. Ma incanta mirosul dulceag de sentiment ireal, mainile lui peste umerii mei..."

Avea o sclipire diferita in privire cand imi povestea despre barbatul care a existat doar in lumea ei. Isi daduse seama de putina vreme ca nu-mi va mai putea povesti despre diminetile amare de inceput de vara. Se droga cu imaginea lui, ii imprima pe retina fiecare amanunt al pielii, al chipului, alunitele, zambetul.... Stia ca nu-i va ajunge la inima, insa se obstinase sa-l transforme in perfectiune. 

"Ma simt ca si cum nu ar fi existat. Ca si cum as fi trait intr-un film de duzina, unde actorii nu se incadrau nici la amatori..."

.....

Am poposit pentru o vreme in bratele tale. Ti le-am analizat cu atentie : ti-am numarat alunitele, cicatricele, liniile din maini, dar mai ales culoarea. O piele atat de neteda si mata. Pierdeam clipe bune, atingandu-le, simtindu-le caldura. La un moment dat, am incercat sa avansez in cunoasterea lor. Am surprins alte alunite pe care le-am imbratisat cu privirea si mi le-am intiparit profund in memorie. Pentru mai tarziu cand urma sa nu le mai vad. Cand urmau sa se instraineze de mine. 

Am continuat cu buzele spre umeri si m-am speriat pentru cateva momente. Nu se mai sfarseau, iar eu eram atat de mica incat imi era teama sa nu ma strivesti. Nu m-ai sfaramat, in schimb m-ai oprit pasii. Am gresit drumul iarasi. M-am intors de unde am plecat si am incercat sa recunosc repere, dar nici ele nu se mai aflau in locurile pe care le identificasem in urma cu atat de putin timp. 

Am ridicat privirea si am ramas muta. M-am indragostit mult prea devreme si am uitat ca sentimentele nu sunt suficiente pentru a trasa harta. Imi lipseau creioanele, rigla si cel mai important : hartia.

N-am talent la desen. Nici macar la cuvinte. Insa am desenat in mine o poveste atat de diferita, incat am inceput sa mi-o soptesc noaptea.

Numai ca....

Am poposit pentru cateva clipe in bratele tale. Si mi-am gasit linistea. Am crezut ca nu te vei pregati prea curand de plecare. Am vazut bagajele in hol, dar am continuat sa zambesc cu jumatate de gura in speranta ca sunt valizele mele. Le-am uitat dintr-un motiv sau altul la usa. 

M-am oprit pentru cateva farame de timp in inima ta. Si am fost fericita. Iarta-mi mainile daca nu-si mai amintesc culoarea de atunci. Ele nu au nicio vina. Doar .....