Lumina dimineţii e mai puţin plăcută
Când îmi amintesc că nu mai începem ziua în doi.
Poate dacă singurătatea nu ar vorbi acelaşi limbaj ca noi
Am fi mai puţin departe unul de celălalt
Şi am şti că o simplă îmbrăţişare ne-ar ucide demonii.
Mirosul cafelei nu mai este atât de puternic
De când ceştile noastre s-au spart în prăpastia acelei nopţi.
Poate dacă nu am fi uitat să strângem cioburile,
Nu am fi sângerat atât de tare
Încât să rănim şi cerul.
Gustul migdalelor nu-mi trezeşte nimic de când
Ai refuzat să-mi mai privesti lumina din privire.
Poate dacă ne-am urî mai puţin
Soarele nu ar mai sângera, iar nori şi-ar spune "adio".
Sunetele chitării nu mai cânta la fel
De când ne-am răzbunat rupându-i corzile.
Poate dacă nu am fi tăiat acea scenă,
Am fi salvat ce mai rămasese din universul nostru
Fragil de ireal.
Liniile din mâinile noastre s-au şters
De când am lăsat valurile să ne ascundă paşii.
Poate dacă nu mi-ai fi dat drumul,
În bătaia clipei de acum ti-aş fi desenat pentru a mia oară,
Buzele, ochii, sprâncenele.... zâmbetul... încruntarea...
Marea nu mai este la fel de amară
De când ziua nu mai începe în doi,
Ci fiecare în singurătatea lui...
Poate dacă nu mi-ar fi atât de dor
Aş şti să surâd.... dar nu-mi mai amintesc....
Adu-mi aminte....
..