„Mă numesc Tudor Chirilă şi vreau să fac lucruri frumoase!”

Un material de suflet. Aparut in urma cu un an in suplimentul "Alta viata" editat de Viata Libera Galati. Enjoy...I did:)

Tudor Chirilă :

·        „Mă numesc Tudor Chirilă şi vreau să fac lucruri frumoase!”

Anumiţi oameni nu mai au nevoie de nicio prezentare, Tudor Chirilă numărându-se printre ei. Este genul de artist care dă totul atunci când se află pe scenă. Haideţi să redescoperim în rândurile de mai jos :

-         Ai declarat într-un interviu că teatrul era pentru tine în copilărie ceva fabulos. Situaţia s-a schimbat?

-         Teatrul este ceva fabulos, ie ca eu exist sau nu pe acest pământ. Este fabulos pentru că este o profesie care îţi dă posibilitatea să speri că vei face lucruri din ce în ce mai bune până spre sfârşitul vieţii. O profesie care nu îţi permite să te plafonezi şi îţi oferă posibilitatea unui nou început oricând. O dată ce termini o plajă de roluri, un segment de vârstă, începe altul, unde te poţi califica mai bine sau mai rău, dar există posibilitatea unui alt început. O dată ce nu mai poţi juca Romeo, poţi juca Mercuţio, nu mai poţi juca Mercuţio, poţi juca Hamlet şi dacă nu el, Regele Lear. Teatrul este o meserie de la 20 la 90 de ani şi acest lucru îl confirmă la 90 de ani, Radu Beligan, iar la 20 de ani toţi tinerii care aspiră.

-         În care dintre roluri pe care le-ai avut până acum te-ai regăsit cel mai mult?

- La  teatru important este să nu te regăseşti, ci să scapi de tine.

Încerci să regăseşti ceva ce nu ai, să te transformi. Povestea cu regăsirea ţine mai mult de filosofie. Sunt roluri care mi-au plăcut. Nu cred că te poţi regăsi, ci reîntrupa, transfigura, să încerci să împrumuţi din personalitatea ta. Sunt două roluri la care ţin cel mai mult : Movolio şi un rol pe care încă îl joc, Nebunul Xentivalovici din „Însemnările unui nebun” care la Teatrul de Comedie se joacă sub numele de „Ferdinand al VIII-lea, Regele Spaniei” în regia mamei mele. Este un rol pe care am vrut să-l fac de la 14 ani şi nu am reuşit decât la 30.

-         Cânţi, eşti actor şi scrii bloguri. Care dintre aceste trei activităţi crezi că te apropie mai mult de cei care te ascultă, privesc şi respectiv citesc?

-         Cred că sunt acelaşi. Este adevărat că în ultima vreme cu blogul, au descoperit o altă partea de-a mea, neştiind că eu scriu, nici eu nu ştiam.  Pentru este o formă de a perfecţiona ceva ce deja am început, dar nu cred una dintre aceste trei ipostaze mă apropie mă apropie mai mult. Poate că muzica m-a făcut cel mai cunoscut, nu ştiu dacă şi cel mai apropiat. Poate că teatrul prin profunzimea trăirii intense a spectatorilor mă duce într-o zonă mai profundă a comunicării cu publicul meu. Muzica în general poate pluti în jurul unei superficialităţi şi atunci relaţia să nu fie atât de strânsă, dar n-aş putea spune.

-         Dintre 17 şi 18 ani, care consideri că este cea mai frumoasă vârstă?

-         Între 17 şi 18 ani totul e frumos până la sfârşit. Nu ştiu dacă aş vrea să am acum 18 ani, sunt foarte fericit în pielea în care mă aflu. Mintea de acum care mi-a mai venit la cap e confortabilă cu corpul pe care îl am şi cred că este o bună simbioză între mintea şi trupul meu. Îmi dau seama că este foarte frumos la 18 ani, de fapt noi tânjim după ceva ce am vrea să regăsim cu mintea de acum, tânjim după o utopie şi zicem „ah, ce frumos era la 18 ani!” Atunci vroiam să fim aici unde suntem acum. E greu de spus. Pe atunci, nici nu realizam de frumos poate fi. Oscar Wilde spunea că „tragedia bătrâneţii nu este că îmbătrâneşti, ci că rămâi tânăr.”

-         Cum te-ai simţit cel mai bine : în perioada petrecută cu Vama Veche sau în cea de acum cu Vama?

-         Nu pot nega un trecut care a fost absolut extraordinar. „Vama Veche” este un capitol fabulos, cu ea am scris istorie în muzică. A fost absolut frumos, dar nu a mai mers şi decât amintirile urâte să prevaleze peste o poveste frumoasă mai bine, se opreşte. E bine să opreşti poveştile la timp. Cred că „Vama Veche” e o poveste care s-a oprit la timp. „Vama” continuă şi noi cântăm şi cântecele „Vama Veche” pentru că am muncit la ele, atât eu, cât şi Eugen, sunt toate versurile mele acolo, o parte din muzica pe care am compus-o. Nu mă pot dezice de nu trecut pe care nici nu vreau să îl dezic. Este al meu, sunt mândru de ceea ce am făcut, lumea încă ne strigă „Vama Veche”. Dar „Vama” este ceea ce suntem noi acum, ceea ce am în cap să transmit, ce vreau să fac şi este o provocare nouă, o altfel de muzică. Muzica se schimbă, noi trebuie să ne schimbăm o dată cu ea şi ea o dată cu noi.

-         Te simţi singur?

-         De multe ori, da. Îmi lipsesc multe însă ar fi groaznic să le enumăr pe toate. Singurătatea e mai degraba nevoia de confirmare decât singurătatea în sine. Nu putem înţelege ad litteram cuvântul. În spatele ei sunt alte nevoi şi definiţa singurătăţii este foarte diferită de la om la om. Este mai mult lipsuri, frustare. Sunt multe lucruri pe care le-am pierdut în detrimentul profesiei, lucruri pe care le voi recâştiga cândva poate mai devreme sau mai târziu. Deocamdată nu pot să ascund că mă simt de multe ori singur şi învăţ să trăiesc cu asta. Dar nu cred că sunt un om singur, în niciun caz. Am mulţi prieteni şi pe cei adevăraţi pe degetele de la o mână îi pot număra şi ei sunt acolo, dacă am nevoie.

-         Ce le transmiţi tinerilor?

-         Muzica mea pe care o cânt împreună cu colegii mei. De fapt eu mi-am găsit o definiţie de curând : „Mă numesc Tudor Chirilă şi vreau să fac lucruri frumoase”.

Text şi foto :

Raluca Mihai