Spre sfarsit...

Nu-mi mai fac planuri pentru ca arareori totul se deruleaza conform lor. Imi place mai mult sa traiesc momente spontane si pline de oameni care-mi erau straini in trecut. La dorinte am renuntat in urma cu putin timp. Lor le cresc aripile pentru cateva secunde. Mai apoi, isi risipesc umbra si ma abandoneaza in singuratate.  Imi place sa cred ca sunt speciala. Prin intensitatea cu care simt anumite secvente, melodii, atingeri, cuvinte. Fiecarui om pe care l-am iubit/am crezut ca-l iubesc sau ca-l...ceva anume, i-am oferit bucati din mine. Putin cate putin. De curand, am numarat inca o iarna si am realizat ca sunt numerosi cei care se gandesc la mine, dintr-un motiv sau altul. Nu stiu exact de ce am fost trista in acea zi. Simteam ca imi lipseste ceva. Sau cineva. Mai multe ceva-uri si mai multi...cineva-uri (stiu ca nu exista aceste pluraluri). Devin adult si...e ciudata senzatia. Inca din adolescenta, mi-am dorit libertate. A venit in doze mici, ca fiecare lucru, de altfel. La timpul lui. Astazi, ma bucur de independenta dupa care am tanjit multa vreme, insa-mi lipsesc cafelele din Seven cu Oana, cele din Gallery cu Ana, noptile din camine, bataile cu zapada din facultate de la 3 dimineata, artarii de acasa, mirosul din acea iarna, micile barfe de la munca sau imbratisarile Angelei. Cred ca cea mai frumoasa urare pe care am primit-o a fost "Sa fii un om puternic!".

Spuneam ca nu-mi mai fac planuri. Pentru ca ele nu reprezinta decat niste pretexte pentru a ne organiza orele sau vacantele si aproape niciodata nu le respectam. Ne place sa le facem pentru a bifa inca o casuta din lista interminabila pe care o purtam ca o povara zilnic.

Plec acasa. Ma intorc la voi. Insa le multumesc oamenilor care s-au gandit vineri la mine. Gandurile mele bune sunt tot timpul pentru voi si aproape deloc pentru mine. Linistea si imbratisarile sa va copleseaca lumea in aceste zile care sunt pentru noi.

P.S. Trei amintiri la care tin... si parca a trecut o viata de atunci.