Povesteam saptamana trecuta ca te-am ucis dupa doisprezece ani. O vreme in care nu am fost constienta de ceea ce am simtit. Te-am cautat in bratele care m-au primit pentru cateva masuri de timp. M-am lasat imbatata de acorduri de chitara care mi-au linistit furtuna. Sau mi s-a parut ca au mai temperat-o.  Desigur ca totul a fost doar o impresie. Sentimentele nu s-au redus, iar nevoia de tine s-a dublat. Fara sa constientizez m-am risipit in tine si in altii. 

M-am intrebat de nenumarate ori daca drumul pe care am pasit, a fost cel potrivit insa intrebarile s-au inmultit. Cand am crezut ca s-a schimbat aerul in plamanii mei, ai reaparut din neant.  Ca o fantoma ma bantui si vrei sa ma sufoci, sa ma dai iar peste cap. Cumva am invatat sa traiesc in absenta ta si da poate ca sunt nebuna uneori si exagerez, insa nu ai cum sa te intorci. Nu ai de ce si mai ales pentru ce.!

Si da, e cu dedicatie si blesteme!