Ma iubeai cu ochi blanzi in nestire. M-ajutai sa vad cat mai mult din viata pe care stiam ca nu am s-o traiesc cu toate ca incercam sa rup cat mai multa din tine. Ma jucam cu suvite din parul tau sur si incercam sa prind fasii de prezent, doar ca pescuiam doar amintiri. Mainile astea doua iti sustineau trunchiul cand te pregateai sa cazi. Atat de fragile si desculte de propria piele....  Atat de inconstiente si stangace in cantul tau perfid! 

Imi spuneai ca eu sunt libera, iar tu captiv intr-o lume pe care nu ai ales-o. Ce dulce contrast, nu-asa ? Corzile se frecau intre ele in incercarea de a scoate un sunet, o vibratie, un suflet. Iesea doar gol ca vocea ta. Inert ca trupul tau. Obosit ca oftatul tau din fiecare dimineata. Chiar eu iti numarasem deja cinzeci de oftari. Imi spuneai strengar ca respiri adanc si ca nu erai trist. Nici eu nu eram, doar ca stiam ca urma sa nu te mai vad. Sa nu te mai inspir. Sa nu te mai veghez noaptea. Sa nu mai.... 

Continuam sa te mangai fara sa constientizez ca tu.... doar o plasmuire a imaginatiei mele. Un om care nu exista decat in realitatea mea. In lumea materiala, erai doar o poveste. Aveai brate de hartie si zambet de sburator. 

En effet, rien ne compte maintenant. Ni le chant, ni le cri, ni tes yeux, ni mon sourire, ni ton ingratitude, ni.....