“Nu există termeni de comparaţie între felul în care îmi zvâcnesc venele atunci când joc pe scenă şi cât de liniştit îmi curge sângele atunci când scriu.”

Energică, optimistă şi foarte tonică, aceste cuvinte o descriu în întregime pe Raluca Mihai, o tânără jurnalistă pasionată de teatru, poezie şi fotografie. Are o viaţă foarte activă, lucrează din plăcere şi îmbină utilul cu plăcutul. Consideră că într-o altă viaţă a locuit in Orient, fiind foarte atrasă de cultura arabă, de plajă şi de mare. Raluca poate fi ca o enigmă, însă după o discuţie amplă devine o prietenă apropiată. Stie să se apropie de oameni. Povestea ei a început în Galaţi, iar amintirile pe care le-a strans de-a lungul timpului sunt o reală plăcere pentru cei ce le ascultă.

 

Alexandru Anghel: Ai absolvit Facultatea de Litere, iar de unsprezece ani profesezi ca ziarist. Ce te-a determinat să îţi alegi această meserie?

 

Raluca Mihai: Aveam zece ani când am început să scriu, iar părinţii mei nu ştiau, însă mama mi-a găsit nişte gânduri pe care le notasem undeva. În Galaţi, era un ziar, „Viaţa Liberă”, unde in fiecare sâmbătă exista un spaţiu pentru o rubrică, „Tranzit în adolescenţă”, unde tinerii, sub diferite pseudonime îşi publicau apăsările. Mama mea a contactat-o pe persoana care se ocupa de acel capitol al publicaţiei, Angela Ribinciuc, şi a întrebat-o dacă ar putea să se uite pe textele mele, să vadă dacă am sau nu condei. Angela a fost de acord şi m-a lăsat să public în acea rubrică, iar timp de nouă luni am semnat proză şi poezie sub pseudonimul „Cobra”. Pe 14 februarie 2003, am publicat primul articol sub numele meu, iar de atunci am fost sigură că asta îmi doresc să fac toată viaţa. De fapt, presa mi s-a părut că se mulează cel mai bine felului meu de a fi. Cel mai mult imi place să fac interviuri, să descopăr oamenii.

 

A.A.: Una dintre activităţile tale este blogul pe care îţi expui gândurile şi poeziile. Ce te inspiră când compui versurile cu pricina şi când îţi exprimi unele dintre cele mai intime emoţii?

R.M.: În acelaşi ziar în care am început să public, pe lângă interviuri sau diferite rubrici, au

 apărut şi proze scurte, în genul celor de pe blog. Blogul s-a vrut a fi o continuare a acelor texte şi mi s-a părut un mod mai rapid de a-mi expune trăirile dat fiind faptul că lucrările din ziar apăreau doar o dată pe săptămână, pe când cele din mediul online erau doar la câteva clickuri distanţă. Cele mai bune scrieri ale mele au apărut în momente de suferinţă excesivă, clipe in care parcă eram drogată de un anumit sentiment, iar uneori le recitesc şi reajung în starea în care eram atunci când le-am scris, uneori fiindu-mi teamă să fac asta, nu vreau să retrăiesc acele momente foarte grele. Aveam perioade când scriam doar când eram tristă, însă mi-am dat seama că pot scrie şi atunci când sunt fericită, dar trebuie să mă concentrez suficient.

A.A.: Ce ar trebui să înţeleagă cititorii atunci când intră in contact cu pagina ta?

 

R.M.: Acea sumă de texte reprezintă de fapt amprentele pe care le-au lăsat asupra mea diferiţi oameni, iar cei care îşi rup din timpul lor pentru a mă citi nu trebuie să înţeleagă ceva, ci doar să simtă. De foarte multe ori, mi s-a spus că sunt persoane care se regăsesc în acele rânduri şi asta a fost unul dintre lucrurile care m-au motivat să continui să mă ocup de blog.

 

A.A.: Care au fost avantajele apariţiei acestor trăiri personale în mediul online? Dar dezavantajele?

 

R.M.: Am descoperit în urmă cu cinci sau şase ani că anumite persoane mi-au preluat povestirile şi le-au publicat pe alte site-uri, iar prin intermediul blogului am cunoscut mulţi oameni cu care am legat prietenii de durată, însă cel mai important lucru este că am ocazia să scriu şi să mă redescopăr în fiecare text pe care îl public. Singurul dezavantaj este acela că anumiţe persoane cu care nu mai vorbesc au posibilitatea să afle cum mai este vremea în sufletul meu şi nu este foarte plăcut să ştiu asta. Nu am mutat blogul pe altă platformă pentru că nu am de ce să modific spaţiul doar pentru că anumiti indivizi au renunţat la mine.

 

A.A.: Îi încurajezi pe tinerii bloggeri să scrie cât mai mult pe astfel de site-uri? Ce îi poate motiva să aibă această ocupaţie?

 

R.M.: Îi încurajez pe cei care aleg să scrie, ca înainte de această activitate, să citească extraordinar de mult. E foarte important să îşi formeze o cultură literară pentru a-şi putea duce mai departe trăirile. Pe de-altă parte, fiecare e liber să aleagă felul în care doreşte să-si transmită sentimentele.

 

A.A.: În ce fel ai evoluat de la descoperirea pasiunii pentru scris şi până în prezent?

 

R.M.: Nu pot să spun că am evoluat foarte mult pentru că nu mai citesc aşa cum o făceam odată, însă faptul că am publicat într-o antologie de poezie după nouă ani în care nu am avut curaj să trimit lucrări la concursuri de profil mi-a dat foarte mare încredere. Dacă vorbim de progres, eu nu îl simt.

 

A.A.: O altă pasiune de-a ta este teatrul şi ştiu că ai oferit nişte interpretări unor poezii precum „Altă Matematică” de Nichita Stănescu. Te-ai regăsit în versurile acelei lucrări lirice sau totul ţine de muncă şi talent?

 

R.M.: Povestea mea cu teatrul începuse în urmă cu paisprezece ani. Atunci mi-am dorit să dau la Liceul de Arte Teatrale, însă nu m-au lăsat părinţii. Drept urmare, timp de zece ani, am fost în diferite trupe, dar de fiecare dată dădeam înapoi pentru că aveam trac de scenă. „Altă Matematică” reprezintă de fapt reîntoarcerea la cea de-a doua iubirea a mea, iar pentru trei minute de sentiment am filmat trei ore. Se spune că este necesar 1% talent şi 99% muncă, iar în cazul actoriei şi asta se aplică. Un actor trăieşte mai multe vieţi, nu doar pe a lui şi este foarte greu să fii sincer pe scenă.

 

A.A.: Am remarcat că printre gândurile tale predomină simbolul. „Ţi-am furat pielea şi m-am îmbrăcat cu ea în timp ce dormeai” este unul dintre exemple. Ce te face să alegi această direcţie ?

 

R.M.: Cumva, apropierea carnală dintre oameni este cel mai la îndemână mod de a arăta ce sentimente are unul pentru celălalt. Deşi textele mele au uneori tentă erotică, până la urmă tot de suflet mă leg şi îmi place să cred că apropiindu-mă suficient de tare de om, la acest nivel, şi auzindu-i cum îi bate inima, îi pot pătrunde în suflet.

 

A.A.: Tot în aceste scrieri pe care le publici pe blog, am observat că experimentezi foarte mult şi încerci, tot simbolic, să induci cititorii într-o eroare. Putem considera că aceasta este semnătura ta?

 

R.M.: Deşi pare că vorbesc despre mai multe persoane, în ceea ce scriu îşi găseşte loc un singur om. Este cel pe care îl caut de foarte mulţi ani şi pe a cărui căutare am conştientizat-o de foarte puţin timp. Îmi place să mă joc cu sensurile cuvintelor pentru că aşa îi pot permite fiecărui cititor să ofere propria continuare, cea care îi convine.

 

A.A.: Ce altă ocupaţie mai ai în afară de acţiunea ta din mediul online? Ai terminat cursurile de actorie şi dezvoltare personală ale centrului Playing şi, împreună cu ceilalţi absolvenţi aţi susţinut spectacolul „Go Find Yourself”. Vei continua în acest domeniu, cel al teatrului?

 

R.M.: Da! În curând voi începe pregătirea pentru admiterea la Teatru, însă nimic nu se va compara cu perioada pe care am petrecut-o timp de şase luni cu colegii mei. De fapt, datorită acestui curs am reuşit să mă regăsesc, am cunoscut oameni nemaipomeniţi, m-am îndrăgostit, mi-am depăşit limitele şi cred că prin teatru voi deveni un om mult mai bun.

 

A.A.: Consideri că scena te poate face fericită mai mult decât scrisul? Care este actorul tău preferat? Dar scriitorul?

 

R.M.: M-am temut atât de tare de scenă, încât atunci când am ajuns iar acolo, mi-am dat seama că mă simt ca acasă. Nu este neapărat vorba de fericirea pe care mi-o provoacă actoria, însă nu există termeni de comparaţie între felul în care îmi zvâcnesc venele atunci când joc pe scenă şi cât de liniştit îmi curge sângele atunci când scriu. Nu pot spune că am un actor preferat, însă persoana care m-a făcut să mă reîntorc la teatru a fost Mihai Costache prin rolul pe care l-a avut în „Novecento”. În plus, îmi place foarte mult să văd oameni făcând această meserie pentru că am multe de învăţat. Se spune că cel mai bun actor este cel franc, însă nu toţi actorii sunt sinceri. Referitor la scriitorul preferat, pot spune că prima mea dragoste a fost Nichita Stănescu, iar în ceea ce scrie mă regăsesc foarte mult, însă îmi plac şi alţii. Important este să ştii să îi descoperi, iar asta o poţi face doar citind.

 

A.A.: Mi-ai spus că te pasionează foarte mult şi fotografia. Explică-mi, te rog, ce simţi când te gândeşti la această formă de artă.

 

R.M.: Deşi îmi este frică de camera de luat vederi, atunci când mă aflu în faţa aparatului de fotografiat simt că mă pot exprima mai liber. Pe de altă parte, mi s-a furat de atâtea ori sufletul când am fost fotografiată, încât mă mir că mai este încă acolo. Norocul meu este că am un chip expresiv şi mi s-a întamplat chiar să fiu abordată pe stradă de către un fotograf care ieşise din galerie, iar alergând, mi-a spus că vrea să mă pozeze. Un alt punct foarte important din această activitate este faptul ca anumite stări îmi sunt îngheţate, unele pe care nu le pot regăsi decât prin scris, însă când mă uit la o fotografie cu mine nu mă mai doare atât de tare, aşa cum mă doare când recitesc ceva ce am scris.

 

A.A.: Ce planuri ai pentru viitor?

 

R.M.: În viitor îmi doresc să fiu admisă la Teatru, să citesc cât mai mult pentru a putea scrie şi vreau să continui pe drumul pe care l-am început şi sa nu mă despart de el.

 

A.A.: Ai un mesaj pentru tinerii pasionaţi de blogosferă? Dar pentru cei care îşi doresc o carieră pe scena teatrelor?

 

R.M.: Deşi scriu de opt ani, nu mă consider o bloggeriţă pentru că niciodată nu am scris texte din care să scot bani sau să promovez diferite lucruri/opinii, deci nu aş putea oferi sfaturi tinerilor pasionaţi de blogosferă, însă cel mai important este să se gândească la ce vor să promoveze şi să transmită informaţia după bunul lor plac. Pe tinerii pasionaţi de teatru vreau să îi rog să nu renunţe, chiar dacă nu îi susţine nimeni. Dacă există chemare pentru scenă, trebuie să aibă şi curaj şi să lupte să ajungă unde îşi doresc. La optsprezece ani am ales jurnalismul în locul teatrului pentru că nu ştiam că vreau să fac asta, dar dacă cineva îşi doreşte ceva, să-şi ducă visul până la capăt şi sa nu se dezamăgească pe sine.