As repeta povestea pe care am sadit-o intr-o noapte de mai. As retrai-o la nesfarsit pentru ca tu mi-ai amintit ce inseamna sa contezi pentru celalalt. Si-i atat de straniu acum cand stiu ca pana si despre tine trebuie sa vorbesc la trecut. Nu stiu sa compun verbele la perfect compus. Refuz sa fac asta. Si gustul e amar, iar aerul se risipește in urma ta. Deunazi, ai prins iarasi glas si am simtit ca se frange in mine tot ce am construit. Zid cu zid, se dărâmă cetatea pe care mi-am ridicat-o tocmai pentru a nu mai suferi. Pentru ca sunt mult prea fragila pentru a mai trece iar prin iad. Unii oameni nu inteleg de ce reactionez astfel si nici nu am nevoie sa stiu ca mutualizeaza cu mine. Pentru ca doar noi doi stim care a fost subiectul si predicatul din propoziție. Stiu c-ai simțit la fel ca mine. Ca te-ai bucurat la fel de mult si ca ai tremurat in acelasi timp cu mine. Pentru ca noi am fost un intreg.... care s-a sfaramat pentru ca tu ai ales. De ce doare? De ce nu se oprește lava asta de durere care curge in mine? Ma mint repetându-mi in fiecare zi ca mi se pare. Doar ca.... Mi-a soptit un prieten in urma cu câteva nopti, când planșa fiind de-abia imi mai puteam tine capul drept. Mi-a zis : Ai atâta viata si lumina in tine încât ai uitat.... asa sa fie? De ce chiar tu? De ce....
No comments:
Post a Comment