Uneori trebuie sa te opresti din furtuna pentru ca linistea sa se aseze in tine. Sa-ti temperezi respiratia si sa incerci sa nu te mai certi. Sa fii mai bland/a cu tine. Sa nu te mai invinovatesti. Sa iei lucrurile asa cum sunt...sau cum nu sunt. Deunazi, te-ai strecurat in visul meu si.... era atat de real totul incat nu-mi mai doream sa ma trezesc. Sa raman sedata cu imaginea ta si sa nu ma mai opresc din a ma bucura de tine. Doar astfel te mai pot vedea si te mai pot atinge. In rest, proiectia ta a trecut de ceva vreme la stadiul de fum. Nu cunosc culoarea tarzie a uitarii pentru ca tu nu esti usor de uitat. Esti zidit in mine insami precum Manole a zidit-o pe Ana. Niste pereti atat de grosi incat nici cuprinzandu-i cu ambele maini nu-i pot ajunge. Cumva ai sadit in fiinta mea un copac ce nu moare in niciun fel. Care oricat de mult l-as ascunde de apa si lumina continua sa creasca, sa-si intinda ramurile in mine, in vene, in artere, in.... suflet. Asta sa fie realitatea pe care aleg sa o traiesc ? Sau doar e o pseudorealitate ?

Dar tu? Oare tu iti mai amintesti din cand in cand de mine ? As vrea sa cred ca da. Ca n-am fost doar un instrument.... ca am miscat ceva din tine... As vrea sa cred ca.... Dar nu-i asa, nu ?

N-am trezit nimic in tine.... Dar tu ai trezit prea multe si ma devorezi in continuare... Oare pana cand ?