Ruga

Îmi amintesc de tine de fiecare dată când frunzele se încăpăţânează să mă părăsească. În acele momente nu-mi pot da seama dacă tu eşti doar o urmă a toamnei sau omul care obişnuia să-mi spună poveşti. Poveşti… cam atât rămâne din noi la sfârşit. O melodie, câteva zâmbete amare, fâşii de clipe fericite sau triste şi frânturi de chipuri fără expresie.

Încerc să te uit în minutele târzii ale nopţii, dar tu te ambiţionezi să-mi rămâi în suflet. Să-mi risipeşti visele. Să-mi ştergi lacrimile. Să nu-mi vorbeşti. Ecoul tăcerii tale. Ultimele cuvinte. Paşii… Chiar crezi că nu mai eşti aici?

Te mint. Mai eşti şi doare. Mă doare mai tare decât aş fi vrut. Numele, umbra, privirea, surâsul, mâinile, fiecare parte din tine, nu ştiu de ce stărui, nu vreau să aflu…

Mi-ai sfărâmat şi ultima brumă? Nu ştii, sunt sigură, dar… nu mai are sens... iartă-mă şi pleacă, e ultima mea rugă, pleacă