Privirea-i stinsă nu mai distingea nicio lumină. Orizontul îşi pierduse de prea multă vreme orice culoare. Răsăritul devenise apus. I se părea inutilă orice încercare de a se salva din prăpastia în care se afundase în acea clipă de rătăcire. Ştia că la fiecare pas va aluneca violent, scrijelindu-şi genunchii, mâinile. Simţea, pe minut ce se sfârşea, tristeţea pietrelor transformate în prieteni. Nici ele nu-şi mai găseau umbrele.

Zâmbea amar. Nu-şi amintea din ce motive. Pur şi simplu, îşi schimba expresia. Toate imaginile realităţii pe care le tăia nu formau chipuri. Doar frânturi de oameni, bucăţi de vise sau fâşii de suflete. Ar fi vrut să le strângă, dar refuza să mai piardă momente. Se îndepărta pentru a nu muri. Se săturase să se ucidă sau să fie ucis de ei. Acele persoane care se încăpăţânau să-i sfărâme cuvintele, iluziile. Vroia să le spună să termine, să nu se mai agaţe de el. A fost laş. Se temea de reacţiile lor, de sentimentele pe care le-ar fi şters.
La sfârşit, mi-a spus adevărul: se ascundea de ea. Ea nici măcar nu-l mai ştia. Încetase să-l mai caute… nu mai recunoştea nimic din silueta care arareori i se arăta în faţă. O privea absent…