S-au pierdut multe ore in urma ta. Ca si cum timpul meu ti-ar fi apartinut. Nu cunosteam intelesul acelor clipe. Chiar si astazi imi scapa sensul lor. Nu ar fi nimic iesit din comun. Imi placea sa cred ca nu mai am nimic, daca nu te am pe tine. De parca as putea poseda vreun om. Sau m-ai putea poseda. Nimic din ceea ce credem ca simtim, nu este adevarat. Pentru ca suntem atat de slabi si ingenunchem cand ar trebui sa fim puternici. Cine mai e astazi vinovat? Cine isi mai traseaza noptile in urma lucrurilor/oamenilor pe care i-a avut la un moment dat. Suntem atat de lasi, atat de tematori. Sa nu ne facem rau? Ne plimbam buimaci pentru a ne regasi sufletele pereche pe care le-am lasat sa dispara din drumul nostru. Ne-am inteles gresit si nu mai e cale de intoarcere....

Iarasi ganduri....

Nimeni nu a spus ca este simplu sa-ti fie dor, insa nu aveai de unde sa stii cat de mult te va durea sa-ti smulgi din suflet amintirea cuiva. Sa stergi cu buretele imaginea unui om care ti-a fost mai mult decat umbra. Care si-a spus povestea si ti-a creat si tie una asemanatoare cand nu mai cunosteai intelesul unor cuvinte, a unor intamplari si mai ales a unor secvente care inevitabil te-au redefinit ca individ. Nicio persoana nu a avut interesul sa-ti schimbe perceptia asupra lucrurilor care inca nu se petrecusera in realitatea ta.Si te intrebi retoric : "Cat mai este pana voi invata sa spun ca nu imi mai este dor de tine?"
Nimeni nu a afirmat ca este imposibil sa zdrobesti cu fiecare pas pe care il faci, senzatii, trairi mai mult sau mai putin descriptibile in litere, emotii pe care le-ai simtit pentru prima data.

Cuvinte imperfecte pentru tine

Am cazut atat de brusc in lumea ta incat nu mi-am dat seama. Privirea mi s-a lovit de o lumina orbitoare si nu am stiu daca sa deschid ochii sau sa-i tin strans inchisi. Imi doream nespus de mult sa simt acea licarire care se intensifica pe masura ce indrazneam sa pasesc pe acel drum pietruit cu lucrurile tale. Insa ceva imi incremenise simturile. Nu-mi explicam din ce motive imi era dificil sa patrund in acel univers.

Cu toate ca m-ai lasat. Straniu. Ma reintorc spre tine, dar ma vad pe mine. Oare e realitatea?

Tacerea s-a sfaramat. Atat de brutal, ca si cum nu ar fi existat. De parca, totul ar fi fost o aparenta care se traducea prin lacrimi. Imi place sa cred ca mi-ai raspuns cu aceeasi sinceritate. Insa nu intotdeauna se intampla sa beneficiez de franchetea respectiva si ma ratacesc in ganduri ciudate si absurde. Ma intreb unde am gresit, de vreme ce tu nu mi-ai spus adevarul. Sau poate mi l-ai aratat si nu l-am recunoscut. Sunt aspecte care ma devoreaza pe dinauntru si intr-un fel dau dovada de un sadism inexplicabil in privinta mea. Analizez fiecare cuvant sau eveniment pana in cel mai mic amanunt. Si rezulta numeroase posibilitati.

I WISS n - numai ca tu nu stii sa citesti invers, iti plac doar lucrurile clare. Mai avem ceva? Am avut vreodata? Esti prea surd la aceste ganduri. Liniste... Inca tin la tine, Bebe, dar tu nu vrei sa stii... Sunt confuza si ma simt legata… de tine, si nu de mine.