Dans de Bragadiru

• Recenzia unei carti pe care am citit-o in urma cu multa vreme.

Pana la descoperirea autorului acestei carti, vedeam in presa o punte fragila intre noi, oamenii de rand si personajele politice sau vedetele autohtone. Ascultand inca din anul 2002 emisiunea acestui jurnalist, "Romania in direct", mi-am dat seama ca inca mai exista oameni care merita sa fie numiti purtatorii nostri de cuvant; printre acestia numarandu-se si el. Pasiunea mea pentru jurnalism se traduce printr-o afirmatie care ii apartine acestui om : "a face presa inseamna pentru mine un fel de a fi, iar libertatea de exprimare o consider mai mult decat un dar, o sansa. Sansa de a arata ca inca mai exista oameni dispusi sa arda pana la scrum pentru o parere si pentru libertatea de a fi rostita."

Prin "Dans de Bragadiru'", autorul creeaza un gen de confesional al omului simplu, un loc in care gandurile oricarui roman nu se pierd, ci ajung sa se materializeze.  Aici sunt infatisate intamplari ai caror protagonisti si martori devenim, cu fiecare zi, fara sa realizam. Desi scriitorul reuseste sa transpuna prin cuvinte, strigatele, uneori fara ecou, problemelor sociale apasatoare, dar si sentimentale, el este tentat sa devina pesimist, acceptandu-si conditia de muritor.

Mai clar, ajunge sa creada ca in Romania zilelor noastre este necesar un "dans de Bragadiru" pentru a-i imbranci cumva pe conationali sa faca ceva bun si util pentru tara. Chiar daca initial se pune accentul pe nesfarsitele accidente sociale si economice, Romania fiind pusa in diferite ipostaze, cu treptat intervine si elementul personal. Sunt surprinse o multitudine de stari de spirit : copilul care isi aminteste cu nostalgie de vacantele petrecute in satul bunicilor (In memoriam), emotia primei iubiri (Love story) sau drama divortului (Muritor) si poate cea mai dureroasa experienta : tristetea regasita in ochii propriului copil care are neboie de un tata viu si nu de unul cu jumatate de norma (Orfani cu parinti in viata). Cititorul este captivat de Romania lui Robert Turcescu care, in realitate, ii apartine.

Terminand aceasta carte, marturisesc ca o tristete aparte mi-a invadat sufletul:  pentru a trai in Romania de azi iti trebuie putina nebunie. Realitatea este dureroasa pentru ca pe zi ce trece devenim tot mai pesimisti, desi speranta moare ultima.

... ... ...

Am numarat mii de ore in urma ta,

Iar nuantele de gri au devenit lumina

Cand am scapat printre degete timpul nostru.

Stiai ca nu am mai imbratisat noaptea?

Ca nu am mai spart nucile de blestematul zid

Pe care l-ai ridicat intre tine si ceilalti?

Ca nu am mai lasat sunetele sa se loveasca de mine?

Ca am uitat ca imi e dor?

Pentru o clipa am sters sentimentul de lipsa

Si am scris cu sangele ce tasnea din maini,

"Maktub"!

De ce inca sculptez cu dalta-ti

intunericul?

Daca as vrea tacerea, as tacea

Si daca as vrea sa incep ziua singura

As pleca....

Dar....

....

Atavic....

Iarasi ganduri....

Nimeni nu a spus ca este simplu sa-ti fie dor, insa nu aveai de unde sa stii cat de mult te va durea sa-ti smulgi din suflet amintirea cuiva. Sa stergi cu buretele imaginea unui om care ti-a fost mai mult decat umbra. Care si-a spus povestea si ti-a creat si tie una asemanatoare cand nu mai cunosteai intelesul unor cuvinte, a unor intamplari si mai ales a unor secvente care inevitabil te-au redefinit ca individ. Nicio persoana nu a avut interesul sa-ti schimbe perceptia asupra lucrurilor care inca nu se petrecusera in realitatea ta.Si te intrebi retoric : "Cat mai este pana voi invata sa spun ca nu imi mai este dor de tine?"
Nimeni nu a afirmat ca este imposibil sa zdrobesti cu fiecare pas pe care il faci, senzatii, trairi mai mult sau mai putin descriptibile in litere, emotii pe care le-ai simtit pentru prima data.

Ma intreb uneori cata iubire poate simti un om.... cat de mult poate arata ca inseamna ceva mai mult decat propria-i persoana acel cineva... cum sa arati? cum sa spui mai mult decat ai spus pana in prezent? Te vreau aproape mai mult ca niciodata :)

Trendul blogulului

Vine un moment in viata virtuala sau reala a fiecarui blogger cand e intrebat de ce isi publica pe internet aberatiile. Pe moment, e tentat sa raspunda ca a devenit o obisnuinta si ca nu s-a mai gandit de ceva timp la acest aspect. Ar putea spune si ca se simte bine impartasindu-le celorlalti trairile, cuceririle, noptile pierdute cu scopul suprem de a te distra, pozele pe care le-a facut cu diferite ocazii mai mult sau mai putin fun, propriile opinii, dar si frustrari. Exista doua riscuri in momentul in care iei decizia sa ai blog : fie devii dependent si incepi sa povesteste si ultima pozitie pe care ai incercat cu papusa gonflabila, dar deosebit de uman/a, fie publici rar, dar bine. Exista si cazuri in care esti atat de bun in ceea ce faci incat publici zi de zi, scrii despre tot ceea ce faci si iti atragi un numar frumusel de vizitatori. Desigur ca nu acest numar e cel important, ci cel al persoanelor cu care socializezi. DAR..... risti sa te cunoasca foarte bine cei care te viziteaza si atunci te transformi intr-un individ mai mult decat vulnerabil. Too bad! Or not!

De ce am eu blog?

Hmmm...... pentru ca e la moda? Nop. Pentru ca imi place sa scriu? Nop. Pentru ca... am cunoscut cativa oameni, unii sub forma materiala chiar..... Pentru ca.... adevarul e ca am blog pentru ca initial intampinam o anumita cenzura in locul in care publicam inainte, si anume un ziar. Pe 360 si aici e diferit si pe langa asta, daca ma paleste inspiratia deschid un browser si scriu, acolo trebuia sa astept o saptamana si putin pentru a citi. Nu neg mi-e dor de nu ma vad sa public in locul meu, mai fac greseli de genul o data la sase luni..... Si mai am blog pentru ca am nevoie sa fiu apreciata si sa citesc cuvinte frumoase din partea unor oameni formati din biti si pixeli. Cred ca astea sunt motivele. Nu prea exagerat scris, dar nici suficient. La buna recitire!