Bucurestiul sufletului meu e plin de numeroase poduri pe Dambovita, de lumini care ar putea sa transforme in alb si cea mai intunecata partea a noastra. M-a cucerit din povestile altora, din strazile pe care inca nu am mers, din locurile pe care nu le-am vizitat. Nu ma pot mandri cu prea multe zilele petrecute in capitala, insa pot spune ca am descoperit-o diferit. Toti imi spuneau ca e ultimul loc in care ar putea trai... si totusi traiesc. Ca e murdar si plin de rautate... si totusi fac parte din acea rautate.
De fapt ambitia de a trai in Bucuresti s-a nascut din faptul ca prima mea iubire... platonica s-a dus sa studieze la Universitate. Si naiva mi-am spus "Daca mi-ai luat toti prietenii, voi veni si eu ca sa-ti fac in ciuda!" Idei de copil... handicapat... To be continued
Multumesc blondei care gandeste pentru ideea post-lui.
De fapt ambitia de a trai in Bucuresti s-a nascut din faptul ca prima mea iubire... platonica s-a dus sa studieze la Universitate. Si naiva mi-am spus "Daca mi-ai luat toti prietenii, voi veni si eu ca sa-ti fac in ciuda!" Idei de copil... handicapat... To be continued
Multumesc blondei care gandeste pentru ideea post-lui.
1 comment:
podurile alea peste Dambovita sunt superbe. cand apune soarele.
am facut cateva poze, dar nu redau nici sfert din frumusetea peisajului. si cand te gandesti ca trebuie doar sa iti ridici privirea dintre masini, ca sa vezi spectacolul... ce pacat ca multi aleg sa se enerveze in loc...
:)
Post a Comment