Cam acum un an pe vremea asta imi ajunsesem in "Downloads", filmul "La vie en rose". Despre viata lui Edith Piaf, felul in care a reusit sa seduca cu vocea ei de vrabioara chiar si cele mai reci inimi desi aparenta nu prea o ajuta. Marturisesc ca este singurul film frantuzesc pe care am avut rabdare sa-l vad pana la capat fara sa-l dau pe "Mute". Numai ca existenta micutei vrabiute nu a fost tocmai colorata pana la un moment dat in care a fost descoperita. Treptat a devenit mica minune a Frantei postbelice si i-a cucerit pana si pe americani unde si-a gasit sufletul cel mai aproape de al ei. Numai ca s-au pierdut unul pe celalalt intr-un accident aviatic. Respectivul moment a fost incepul declinului lui Edith. S-a stins intru-un mod previzibil, insa pana in ultima clipa a avut pofta de viata si mai ales de muzica. De atunci, imi place muzica ei. Secventa care m-a impresionat pana la lacrimi a fost cand a cazut de pe scena in timpul unui concert. Cata pasiune si cata vana cu toate ca pe dinauntru se stingea. Din ce motiv am inceput cu aceasta mini-cronica de film? Pentru ca viata e roz cand iti dai si ultima suflare pentru ceva sau cineva. Azi a fost 13. Si vineri chiar... maine e 14. Nu sarbatoresc nimic pentru ca urasc din tot sufletul ipocrizia cu care cei din jur isi spun un "te iubesc" uitat intr-un colt al pretextului...."Azi ne sarbatorim dragostea care ne-a unit, dar pe care am uitat-o la un moment dat intr-un colt de.... canalizare!". Pe dracu!
- "Spune-mi ceva frumos.... am nevoie sa aud asta..."
- "Mi-e dor de tine...."
- "Si mie imi e dor....dar nu de tine, ci de ....el"
1 comment:
Hello, eram in trecere de pe un blog pe altul, si mi-a placut ultimul tau post, de la care am ajuns la asta. multa dreptate ai, mai ales cu coltul de canalizare. tare dragut scrii, imi place.
Post a Comment