Cuvinte de sfarsit

Am realizat azi-noapte, 19 februarie 2009, pe la 2 dimineata ,ca povestea noastra s-a sfaramat de zidul dintre noi. Era intuneric cand mi-am dat seama ca nu mai am lumina langa mine, nici macar lumanarile parfumate din noaptea in care ne-am cunoscut total. Urasc partea cand trebuie sa deschid ochii si sa intampin dimineata. Din acest motiv, obisnuiesc sa dorm cat mai mult ca sa ma ascund de ea si sa ma mai mint putin. Revenind la secventa sfarsitului, am simtit ca un cutit imi taie liniile din palma geamana stanga. Ca si cum ar fi vrut sa-mi retraseze liniile vietii, sa ma desparta de ale tale. Pe naiba! Ne-am distantat pentru ca ai inceput sa-mi analizezi miscarile, sa-mi masori respiratiile, sa-mi numeri pasii, sa-mi dezbraci gandurile, sa-mi invinetesti cuvintele, sa-mi acoperi ochii si mai ales sa ma anulezi. Nu neg ca mi-a placut sa te las sa faci asta pentru ca as fi ipocrita daca as spune ca nu am nicio vina in toata aceasta piesa mai mult decat proasta. Nu intelege gresit, nu imi pare rau de nimic, am iubit fiecare minut in care m-am pierdut in colturile acelei case atat de calde si primitoare. Nu ti-am spus-o niciodata, dar am adorat acea perdea visinie care ma ascundea de dimineata si care ma lasa sa te AM cat mai mult aproape. Nu te voi uita, in schimb nu cred ca blandetea ta ma va mai invada vreodata. Stii.... am fost acasa cand m-ai imbratisat si cand mi-ai iubit demonii pe care eu ii urasc atat de mult. Prea multe randuri nu am sa mai scriu fiindca nu prea mai am ce sa descriu/spun/marturisesc/minti/ascunde.... iubi... imi vei lipsi mereu..... dar nu cred ca iti va fi dor de mine sau ca ti-a fost vreodata. Adio....