M-am oprit din a-mi mai aminti gustul tău. Te-am abandonat și acum sunt decisa mai mult ca niciodată sa te sufoc din mine. Pentru ca iarăși ori tu, ori eu. M-am ales pe mine. Tu.... ai fost mereu facultativ. Sau nu. Am descoperit ceaiul de ghimbir și m-am îndrăgostit iremediabil de senzația care te pișcă ușor de limba. Mi-ar plăcea sa bem unul într-o zi în care vom reuși sa ne iertam unul pe celalalt și mai ales noi intre noi. Poate astfel vom ști sa zâmbim fără sa ne mai privim atât de amar. Îți mai amintești?

Miros de mar ars și de mentol, păpădii care încearcă sa-și zboare drumurile, pași ce nu mai povestesc a tine, fiare cu colți care au vrut sa muște din mine....

Am încetat sa te mai desenez din fărâme de toamna sau primăvară. De data asta, te voi ucide. Iar când îmi vei mai respira numele, voi avea grija sa-mi astup urechile si gura. De teama ca te voi auzi si te voi chema iar in mine doar pentru a ma rupe din mine. 

Ne-am șters căile, iar un singur creion de cărbune nu e de ajuns ca sa ma învețe sa desenez. N-am talent la tine, deși m-ai mintit dulce ca ma pricep la cuvinte, desen si iubire. Sa nu uiti sa iubesti oamenii, locurile si mai ales momentele care nu mor....