Imi plac smochinele. Dar parca mai mult dulceața de smochine. Dulceața s-o mănânc cu lingurița ta de lemn. Tu stii ca eu mi-am pierdut toate linguritele? Si nu erau de lemn, ci de plastic. Unul roz aprins. Stii ca imi va fi dor ? De glumele noastre prostesti. De tine cantandu-mi la chitara la trei noaptea drogata fiind de suferinte inchipuite poate. Imi vor lipsi momentele in care am mancat covrigi intr-o statie de autobuz.... sau de felul in care dormeai cu mana pe mine atat de protector. Sunt mici secvente aproape perfecte pe care nu le voi uita niciodata. Sa nu mai spun de discutiile din miez de noapte din balconul tau sau.... zecile de tigari fumate in incercarea de a ne vindeca unul pe celalalt. Mi-ai spus ca ti-am amintit de cineva care a fost in viata ta in urma cu mai multi ani si ca eu am cautat pe cineva anume in tine. Ei bine, te-am cautat doar pe tine. Pe nimeni altcineva. Si e ciudat pentru c-ai fost in preajma mea atar de putin...

Se petrec in mine oameni pe care nu vreau sa-i ucid. Si se intampla atat de neasteptat si de urat incat mi se pare ca nu e decat un vis urat din care ma voi trezi cat mai curand. Insa nu este asa. Atmosfera se ingreuneaza din ce in ce mai tare si aerul devine tot mai irespirabil. Si nu stiu daca eu sunt cea care ar trebui sa fie invinovatita. Cumva am obosit sa ma invinovatesc si a venit vremea sa ma menjez. Si poate sa ma iubesc pe mine mai mult si mai putin pe ceilalti. Pentru ca nu mai vreau. Si pentru ca e de ajuns....

Uneori trebuie sa te opresti din furtuna pentru ca linistea sa se aseze in tine. Sa-ti temperezi respiratia si sa incerci sa nu te mai certi. Sa fii mai bland/a cu tine. Sa nu te mai invinovatesti. Sa iei lucrurile asa cum sunt...sau cum nu sunt. Deunazi, te-ai strecurat in visul meu si.... era atat de real totul incat nu-mi mai doream sa ma trezesc. Sa raman sedata cu imaginea ta si sa nu ma mai opresc din a ma bucura de tine. Doar astfel te mai pot vedea si te mai pot atinge. In rest, proiectia ta a trecut de ceva vreme la stadiul de fum. Nu cunosc culoarea tarzie a uitarii pentru ca tu nu esti usor de uitat. Esti zidit in mine insami precum Manole a zidit-o pe Ana. Niste pereti atat de grosi incat nici cuprinzandu-i cu ambele maini nu-i pot ajunge. Cumva ai sadit in fiinta mea un copac ce nu moare in niciun fel. Care oricat de mult l-as ascunde de apa si lumina continua sa creasca, sa-si intinda ramurile in mine, in vene, in artere, in.... suflet. Asta sa fie realitatea pe care aleg sa o traiesc ? Sau doar e o pseudorealitate ?

Dar tu? Oare tu iti mai amintesti din cand in cand de mine ? As vrea sa cred ca da. Ca n-am fost doar un instrument.... ca am miscat ceva din tine... As vrea sa cred ca.... Dar nu-i asa, nu ?

N-am trezit nimic in tine.... Dar tu ai trezit prea multe si ma devorezi in continuare... Oare pana cand ?

Randuri pentru oameni de departe...

As repeta povestea pe care am sadit-o intr-o noapte de mai. As retrai-o la nesfarsit pentru ca tu mi-ai amintit ce inseamna sa contezi pentru celalalt. Si-i atat de straniu acum cand stiu ca pana si despre tine trebuie sa vorbesc la trecut. Nu stiu sa compun verbele la perfect compus. Refuz sa fac asta. Si gustul e amar, iar aerul se risipește in urma ta. Deunazi, ai prins iarasi glas si am simtit ca se frange in mine tot ce am construit. Zid cu zid, se dărâmă cetatea pe care mi-am ridicat-o tocmai pentru a nu mai suferi. Pentru ca sunt mult prea fragila pentru a mai trece iar prin iad. Unii oameni nu inteleg de ce reactionez astfel si nici nu am nevoie sa stiu ca mutualizeaza cu mine. Pentru ca doar noi doi stim care a fost subiectul si predicatul din propoziție. Stiu c-ai simțit la fel ca mine. Ca te-ai bucurat la fel de mult si ca ai tremurat in acelasi timp cu mine. Pentru ca noi am fost un intreg.... care s-a sfaramat pentru ca tu ai ales. De ce doare? De ce nu se oprește lava asta de durere care curge in mine? Ma mint repetându-mi in fiecare zi ca mi se pare. Doar ca.... Mi-a soptit un prieten in urma cu câteva nopti, când planșa fiind de-abia imi mai puteam tine capul drept. Mi-a zis : Ai atâta viata si lumina in tine încât ai uitat.... asa sa fie? De ce chiar tu? De ce....

 

Ieri a fost o zi minunata pentru ca datorita unui bun prieten, Andrei, am vazut materializandu-se o suma din textele pe care le puteti citi pe blog atunci cand va rupeti din timpul vostru. Sunt foarte multi cei carora imi doresc sa le multumesc pentru aceasta realizare. Am constientizat ca daca nu as fi suferit atat de mult, daca nu as fi trecut prin chinurile prin care nu am trecut, nimic nu s-ar... fi infaptuit. Astazi stiu ca toate lucrurile se petrec la timpul lor si ca nu degeaba nimic nu e intamplator. Nu putine au fost momentele in care am incercat sa renunt la a mai scrie pentru ca simteam ca ard de fiecare data cand ieseau din mine urmele pe care mi le-au lasat oamenii care la un moment dat mi-au rasarit in cale.
Adriana Raluca se numara printre cei care au avut incredere in mine si m-au incurajat sa nu renunt. Angela Ribinciuc este cea care m-a descoperit si m-a ajutat sa prind incredere in mine cu fiecare rand pulblicat in ziarul cu care am colaborat timp de sapte ani. Andreea Mse iarasi m-a sustinut in clipele in care imi era greu sa mai continui. Radu Cartianu mi-a repetat timp de un an sa nu renunt pentru ca el crede in mine. Sonia Mihaela mi-a fost aproape iarasi atunci cand mi-a fost cel mai greu. Elena Sandu se numara printre primele persoane care m-au citit in ziar si pe hartie. Cristina Si Bogdan Ciupitu, sora mea, care practic a fost modelul meu de mica, Silvia Mihai, mama mea, care m-a pus in legatura cu Angela si de la care am preluat o buna parte din sensibilitate. Mihai Costache, proful meu de teatru, datorita caruia m-am redeschis..... Sunteti multi cei care m-ati ajutat si inspirat. Nu pot decat sa va multumesc. Si o fac in fiecare zi Si Williams Dominick Nzikou, iti multumesc si tie ca m-ai inspirat — Andrei Alexandru.