Poveste

Sunt povesti care ranesc. Prin simpla fraza "A fost odata ca niciodata si de n-ar mai fi nu s-ar mai povesti". Parca astfel sunau in copilaria mea. Am crezut in ele, numai ca viata si oamenii pe care i-am lasat sa o cunoasca pe a mea, mi-au aratat ca viata nu e poveste. Iar reciproca este valabila. Mai devreme sau mai tarziu constientizezi/z/zam ca Fat-Frumos nu e din lacrima, ci din venin. Ileana Cosanzeana se transforma in zgripturoaica si basmul se sfarseste ca si cum nu ar fi existat... Si inca sunt socata de naivitatea mea... dar povestea merge mai departe... :

• "Domnita, as vrea sa cred ca amintirile noastre nu se vor transforma in trecut, ca poza de acum va ramane mult timp intiparita in noi : doi indragostiti imbratisati pe un drum pustiu, fara niciun sunet care sa le rascoleasca linistea, vantul murmurand timid in urma lor, iar ea zambindu-i cu lacrimi amare in coltul pleoapelor, el... uitand sa mai plece."
• Iti exaclamam ca adoram clepsidrele. Motivele erau simple : de fiecare data cand timpul nu se mai sfarsea, le intorceam si clipele se risipeau atat de ireal incat spre final tu-mi erai deja aproape, iar singuratatea se distanta de mine, devenind o himera.
• Constientizasem demut ca minutele frumoase se pierd dinaninte sa inceapa, insa ma rugam cu frenezie sa nu se termine atat de brusc, sa ma mai mint putin, sa...
• "Domnita, povestea ne apartine doar noua. Nu plange, nu zadarnici sentimentele dintre noi, prezentul e un vis, real sau nu. Doar imaginea ta, bratele care se incapataneaza sa nu ma elibereze, cuvintele ce nu vor sa iasa din tacere."
• Cu bine, printul meu..."

P.S. Povestea de mai sus are multi ani insa stiu ca fiecare dintre noi traieste una asemanatoare la un moment dat.