Noctune

Urasc. Urasc si atat. Urasc atunci cand gandesc prea mult. Cand cel de langa mine gandeste si pentru mine. Cand e necesar sa fiu matura pentru ca altfel nu se poate. Pentru ca nu mai sunt un copil si nu mai pot face tot ceea ce imi trece prin cap. E vorba de un regulament al oamenilor mari pe care nu l-am gasit scris in nicio carte, dar pe care toti il urmeaza. De ce? Numai ei stiu. Eu nu am nici cea mai vaga idee si urasc sa-l transform si eu in litera de lege. Suna cam asa :

• Sa nu te dai in leagan. Se poate rupe si cei mici nu ar mai avea in ce sa se dea. Pe langa asta, risti sa devii penibil si asta este umilinta sociala.
  
• Sa nu te imbraci in haine prea colorate. Ai fi pe post de clovn, mascarci sau maimuta si iarasi te-ai umili social.
• Sa nu spui ceea ce simti. Risti sa fii luat de prost si fraier mai ales. Iar umilinta sociala.
  
• Sa nu iubesti total, sa nu arati ceea ce simti pentru ca nu ai decat de pierdut. Si toti te vor calca in picioare.
• Sa nu te confesezi nimanui, doar tie insuti/insati. Cu cat te cunosc mai putin, cu atat nu vor sti sa te loveasca si te vor iubi mai tare.
  
• Sa nu crezi in nimeni, nici macar in tine. Oamenii sunt mult prea imprevizibili pentru asumarea acestui risc.
  
• Sa nu-ti faci chip cioplit din omul pe care il iubesti. S-ar putea sa te zideasca el inainte sa incepi sa respiri.
  
• Sa nu te pierzi. E cea mai mare greseala pe care o poti comite chiar daca asta iti doresti.
• Sa nu .......................................................................................................................................

Nu vreau sa fiu mare si sa cred in acest regulament. Nu vreau sa gandesc mai mult decat trebuie. Nu vreau sa te uit. Nu vreau. Nu-mi cere sa fac asta. Eu nu sunt un om mare. Eu doar incerc sa adun de prea multi ani cioburile oglinzii sparte. Spuneam ca urasc. Urasc. Urasc. Urasc si atat.