Love and emotion

Linistea era singurul ei limbaj, desi stia sa-si strige mai mult ca niciodata sentimentele. El refuza sa o asculte si nu credea in niciun cuvant pe care ea il rostea in fiecare noapte cand el nu ii era aproape.
"Ştiai că dacă tu zâmbeşti sunt şi eu fericit? Acum lupt pentru un singur lucru: să-ţi desenez bucuria pe chip şi astfel pot spune că sunt întreg!” În acele momente nu evitam să mă mint cu ideea că sfârşitul se îndrepta spre alte depărtări şi că avea să uite, măcar de această dată, de mine. Însă nu mereu întâmplările din viaţa mea urmau cursul pe care mi-l doream. Nu vroiam să recunosc că simpla lui absenţă îmi provoca cel mai mare dor, darămite faptul că ţineam la el. Sau că petreceam minute întregi în aşteptarea oricărui semn de viaţă fie el şi un beep la alte oare decât cele fixe. Încercam să aflu ce avea diferit, cu ce reuşise să mă schimbe într-un timp atât de scurt. Răspunsurile, ca întotdeauna, se lăsau aşteptate şi acest lucru chiar îmi fura din liniştea care oricum lipsea. Nu era nimic nou sub soare, numai idei fireşti. Timpul curgea atât de normal încât dacă se întâmpla să se aprindă o sclipire, era doar de moment. Şi dintr-o dată el a plecat. Simplu. Fără niciun cuvânt. Obişnuit. Unde dispăruse zâmbetul? Dar siguranţa? Cândva trăiam cu impresia că indiferenţa era cea mai bună metodă atunci când vroiai să eviţi pe cineva. Acum adevărul i-a luat locul, iar eu m-am împiedicat de el, însă am mers mai departe, după cum bine cugeta Murphy în cunoscutele lui legi mai mult decât reale. Pot doar să recunosc că uitarea e singura care mai contează. Adio"