Dintotdeauna am jonglat intelesul starii de spirit numite "fericire" pentru simplul motiv ca nu am simtit-o complet pana acum. Sau daca s-a intamplat sa fie ceva de genul a durat mult prea putin pentru a constientiza cat de mult conteaza sa stii sa te bucuri la maxim de ceva. In urma cu niste ani gandeam astfel:
"Stiai ca nu exista oameni fericiti? Ci oameni mai mult sau mai putin tristi.Tu esti fericita in minutul de acum sau crezi, ca in cantec, ca aceasta certitudiune reprezinta ceva ce nu se atinge niciodata, dar in cautarea ei merita sa alergi toata viata?" Aveam impresia ca imi anulasem toate gandurile melancolice,insa gustul amar al realitatii mi-a aratat ca toate senzatiile si sentimentele pe care le am in aceasta clipa nu cuprind mai mult decat tristete. As vrea sa fiu fericita, imi doresc acest lucru, dar acum lacrimez. As vrea sa ma opresc, sa sterg totul, sa nu te mai stiu. Imi vei replica, ca de obicei, ca nu am niciun motiv sa plang, ca e necesar sa zambesc din tot sufletul, dar eu... eu chiar simt ca nu mai pot, si ma roade vina asta, mai tare ca oricand.
Imi spuneai ca sunt puternica, ca nu am nevoie de nici de tine sau de altcineva in viata mea, ca imi eram suficiente putinele lucruri care in ochii mei nu reprezentau nimic, insa ai tai ma completau. Straniu. Nu stiu daca as mai simti aceiasi fiori daca te-ai afla acum in fata mea. Esti mort de asta sunt sigura."
In prezent, cred ca toti incercam sa ne oferim o fericire iluzorie prin lucruri materiale care ar trebui cat de cat sa potoleasca setea fireasca de avea pe cineva aproape. Am trait azi un astfel de moment si am inteles cuvintele cuiva care sustineau ce am spus mai sus. Imi place sa cred ca sunt bine si nu fericita. Am trait de curand acest sentiment si a fost total. Sa punem punct. Fiti fericiti cat mai puteti!
