- "Tu esti inceputul si sfarsitul singurului gand nevazut...." Cuvintele tale se rotesc in jurul meu ca un boomerang, incremenindu-mi orice miscare pe care as vrea sa o fac. E ciudat sa-mi amintesc de tine si sa nu te privesc pentru ca pana nu demult nu stiam sa vorbesc despre tine la trecut si nici nu credeam ca voi invata sa fac asta prea curand. Mai mult, tot ce se petrece acum nu mi se pare mai mult decat un teatru ieftin in care actorii nici macar amatori nu sunt, iar noi, ca de obicei, lipsim din cadru, din punct de vedere material. Chiar si asa suntem protagonistii principali, numele noastre aflandu-se pe buzele tuturor. Paradoxal, niciunul dintre ei nu stie cum ne numim cu adevarat : nici R....., nici V......, nici S.... si nici I...... Nu trebuie neaparat sa purtam un apelativ deoarece atunci cand ne priveam nimic nu mai conta, iar cuvintele deveneau orfane de vocile noastre. Sau daca se intampla sa ne vorbim unul celuilalt, migdalele si sweet-ul erau singurele vorbe pe care reuseam sa le rostim. Am invatat sa ne cunoastem numarandu-ne alunitele si invinetindu-ne partile prea albe. De prea mult drag. De prea multa pasiune. Ne mai placea sa ne "mascarim".... Simt ca un cutit imi scruteaza pielea de fiecare data cand imi revin toate aceste amintiri. O durere ciudata, una pe care o merit asa cum mi-ai dorit tu..... insa nu regret nimic, absolut nimic.
Daca te intrebi de ce te doare cand asculti o melodie compusa din nesunete, vei sti ca e din cauza ta. Te incearca senzatii din ce in ce mai bizare in clipele in care inchizi ochii : ti se incetoseaza orizontul, luminile isi desfac petalele albe in spatele cuvintelor inca nerostite, te dor plamanii din pricina unei tigari pe care inca nu ai fumat-o, te ustura ochii de la prea multa noapte, ti se sfarama gandurile inainte sa se materializeze. Te intrebi retoric daca mai are rost sa simti ceva in momentele in care nimic nu mai conteaza, cand dezastrul se traduce prin viata ta, cand o simpla atingere te-ar ajuta sa te trezesti din transa in care traiesti de atatia ani. Dar esti atat de orb la orice umbra din apropierea ta incat nici macar singur nu te poti scoate din utopia pe care ti-ai construit-o ca lume.
Nu mi-ai dat nimic. E prea tarziu acum sa te regasesc.... si prea tarziu sa te uit...
Am inteles poate mult prea tarziu ca oamenii apropiati iti sunt luati cel mai repede si in modul cel mai crud posibil... Iar noi nu avem cum sa evitam aceasta realitate...cand te astepti mai putin. Si incerci sa ii aduci inapoi, sa le recladesti imaginea din amintiri, melodii, gesturi, tigari, scrum, uitare, umbre, cuvinte spune si nerostite, imbratisari, atingeri, priviri... si ajungi la un capat in care constientizezi ca nu reusesti... esuezi in cel mai ironic mod si uiti sa mai privesti inainte. Incepi sa te afunzi in uitare, intr-o prapastie atat de profunda incat nici capatul nu i-l atingi o data cazut/a. Ti-a spus cineva ca toate fantomele pe care vrei sa le ucizi, te vor bantui? Sau ca toate podurile pe care le arzi, se vor reconstrui din cenusa? Nu am fost invata sa uit si nici nu vreau sa sterg nimic.... povestea ramane intiparita in amprentele tale... si nu in ale mele... da-mi linistea inapoi....
Simt ca singurul cuvant care ar putea sa-mi defineasca starea e… LOST. Ratacita intr-un film pe care nu l-am regizat cum trebuia. Ca si cum ar fi fost scris un scenario potrivit pentru sentimentele mele, ale tale… ale noastre… as fi ipocrita daca as spune ca nu ador sa ma las invinetita incet… de iubirea ta, numai ca simt ca am obosit sa neg…. Te simt in fiecare cuta a pielii, in fiecare alunita pe care incerc sa o fardez….
O poveste ca a mea trebuie uitata… niciodata rostita….. Raneste si ucide….
In taceri al caror ecouri nu le auzi nici in cea mai trista ora a noptii din tine.
Sau macar in uitare al carei limbaj nu l-ai invatat nici pana acum.
Urasc ca trebuie sa te uit, sa-ti sterg de pe carnea mea, sarurile, atingerile, umbra si mai ales linistea care ma infiora si care ma invada ca o lumina…
Mi-e dor….. si nu stiu sa te ucid din trecutul….. Deja devii o stafie, iar cand ma uit in oglinda nu am nici cea mai vaga idee daca vad fantoma din mine, sau te privesc pe tine prin ochii tai….. Frig. Inert. Si mai ales nicio urma de…. Viata in desertul sec din mine….
Cred ca am ajuns la saturatie, kiddo. Simplu asa cum pare.... viori, chitari, clape de pian... voci ragusite, cosmaruri in care simt ca te regasesc sau nu.... imi lipsesc noptile in care ne ingemanam gandurile si senzatiile.... Mi-e dor de marea pe care mi-ai aratat-o tu, pe care am inteles-o prin tine si lacrimile amare pe care le eliberai cand eu nu stiam nici ce nume poarta sentimentele pentru el.... as vrea sa cred ca iti voi revedea atat zambetul, cat si acea privire care spunea atat de multe in tacerea pe care o traiesc inca atat de profund.... nu stiu sa traiesc fara tine, trist e ca tu deja ai invatat sa faci asta. Poate imi vei spune si mie intr-o alta viata cum ucid oamenii demonii pe care si-i creeaza ei singuri. Sau cum isi fac rau cu mana lor cei pe care inca nu ii cunosti.... sau cum te indragostesti de un om pe care inca nu l-ai imbratisat sau nu l-ai simtit in tine? Cum dracu, kiddo???? La naiba...... Mi-e FUARTE RAU FARUA TINUE.... tie iti e bine stiu... IARTA-MA CA TE UIT, DAR TU AI ALES ASTA NU EU!!! SI MI-E DOR... SI MI-E DOR.... DOR .....
E unul dintre acele momente in care privesc in gol si imi amintesc de tine. Te vei intreba daca vorbesc despre tine intre aceste randuri sau prin ele. Cert este ca nici eu nu mai stiu daca tu esti cel sau... cea care imi trezea linistea in simtiri. Nu mai vreau sa ma doara si nici sa sangerez in cascade pe dinauntru. Sa-mi curga din degete sentimente care inca nu au nume in universul nostru si nici al lor. Sa nu mai simt ca se sting luminile, una cate una, cand incerc sa redesenez liniile chipului tau. Cel pe care l-am sculptat din necunoscut, fum si uitare. Ti-am marturisit pana acum ca devin, cu fiecare ora pe care o eliberez in mine, mai mica si mai straina de mine insami? Nu am reusit nici in prezent sa incetez sa ma recunosc prin tine sau prin ea... Nu imi aduc aminte clar cine sunteti voi doi, insa stiu ca imi e dor din ce in ce mai mult de blandetea ta si de caldura din privirea ei......
Uneori femeile plâng a uitare A dor pe care tu nu ai cum să-l simţi A cuvinte albe arse în tăcere A stafii care nu mor... A linişte A fericire A secunde de uitare A "si tu n'existais pas..." A "închideţi ochii grei acum..." A clipe de rătăcire A..... tine A noi... A…… a uitare
In nicio clipa, nu am crezut in coincidente si se pare ca neincrederea mea a avut un bun temei pentru ca mi s-a intamplat sa-mi rada trecutul in fata. Nu stiu daca este vorba doar despre autosugestie sau imi joaca memoria feste. Cert e ca nu mai am cum sa neg ca imi doresc sa regasesc fragmente dintr-un trecut mai mult decat indepartat acum. Poate obstinatia mea prosteasca nu a reusit altceva decat sa ma transforme intr-o persoana extenuata mental, fizic, spiritual si psihic... Am mai spus-o si o repet in fiecare zi cu mai multa frenezie : urasc coincidentele! Nu au cum sa existe! E alba sau neagra si niciodata gri. Poate numai in viziunea celor care inca spera in minuni. Nici in acestea din urma refuz sa mai am incredere pentru simplu motiv pentru ca nu suntaltceva decat o bruma din stafiile care am fost la un moment dat al existentei fiecaruia. E facil sa ne dam cu parerea despre evenimentele care nu ne-au afectat intr-un minut care nici macar nu ne-a apartinut. Ne-am mintit atat de ireal de nevinovat incat nu stiu daca am visat ca sunt acasa sau daca nu reprezinti de fapt o plamadire a nevoii mele exagerate de iubire si atentie. Gandurile unei pustoaice care a uitat ca a crescut si ca acum trebuie sa se comporte matur atat cu ea insasi, cat si cu ceilalti. Ma intreb uneori cine ma va gasi in ochii tai intunecat de blanzi.Cine imi va arata lumina din spatele cuvintelor tale care se distanteaza de mine cu fiecare minut pe care il ascund de secundarul ceasului ala blestemat in forma de fluture. Nu se afla nimeni in apropierea mea pentru a-mi stinge ochii... Mi-e dor de tine...
In fiecare inceput de dimineata, ma gandesc tot mai mult la tine. Si nu cred ca tu simti sau macar te gandesti ca asa ceva se poate sa se intample in mintea mea. Incerc sa-ti regasesc acea infinita forta in toti ochii verzi pe care ii intalnesc in drumul spre uitarea ta. Mai trist este ca nu reusesc. Si nici macar nu ma obosesc destul de mult sa fac asta. Nici astazi nu am nici cea mai vaga idee din ce motive m-am oprit pe acel blog acum trei ani. De ce am lasat comentarii gandurilor tale despre barbatul care a fost in viata amandurora. De ce m-am incapatanat sa te cunosc. Sa te recunosc. Sa te linistesc. Sa te invat ca viata incepe mereu, orice obstacol am intalni in calea spre noi insine. Si ma macina dorul asta atat de tare, cu fiecare minut pe care il eliberez din ceasul edenului pe care m-am obstinat sa-l transform in inerentul meu. In nicio clipa nu mi s-a intamplat sa fiu suficient de precauta incat sa nu stric oamenii. Cei pe care inca nu i-am cunoscut si cei pe care i-am lasat sa vada ce se afla dincolo de zidul optimismului. A reusit sa te opreasca din scris, lucru pentru care nu il voi ierta niciodata. Si cu mine a incercat sa faca acelasi lucru, insa am fost mai puternica. Poate pentru ca se afla la distanta. Daca era in apropierea mea cred ca mi-as fi pierdut si ultima bruma de curaj.... ahh atat de putine de spus au ramas ...
sometimes i hide with your picture which i now i should've thrown away but still i try to deny that i feel nothing when i see your face
tears and months and years of calling most of time and i stay strong i'm ok i'm ok and i know that it isn't right but sometimes is so hard to fight do nothing every day and night
refren: i miss what could could have been late night calls that never end..i'm ok i'm ok i miss how you'd hold me close like you'd never let me go i'm ok i'm ok your smile,your touch is in the past accept the facts you're never coming back oh no i miss the love loving you,miss everything but is the truth...i don't miss missing you...it's ok ok
i can't forget the day you left wish this pain would just make believe oh my heart breaks not a missed day why can't we rewrite our history didn't know how i would feel i thought that i would never heal i'm ok i'm ok yes i moved on with my life but sometimes is so hard to fight do nothing every day and night
refren: i miss what could could have been late night calls that never end..i'm ok i'm ok i miss how you'd hold me close like you'd never let me go i'm ok i'm ok your smile,your touch is in the past accept the facts you're never coming back oh no i miss the love loving you,miss everything but is the truth...i don't miss missing you...it's ok ok
sometimes unspoken words mean so long it shouldn't hurt but it hurts if you ever think of coming home stay away rather then being alone alone alone cause baby
refren :i miss what could could have been late night calls that never end..i'm ok i'm ok i miss how you'd hold me close like you'd never let me go i'm ok i'm ok your smile,your touch is in the past accept the facts you're never coming back oh no i miss the love loving you,miss everything but is the truth...i don't miss missing you...it's ok ď'm ok
Argument : E o poveste care s-a intamplat acum multi ani... si pentru el am scris opt luni incontinuu. Mai jos ... cuvintele mele pentru el...
Dar…
Obişnuiam să-mi gonesc gândurile, să nu le ascult rugăminţile, să le arunc în prăpăstii infinite, sperând astfel că le voi scurta viaţa. Îmi plăcea să le chinuiesc strigând în urma lor: „Plecaţi de lângă mine! N-am nevoie de voi!”. Nu mai vroiam să stau de vorbă cu ele, ajunsesem să le urăsc, îmi doream să le şterg de pe faţa pământului, îmi păreau atât de atavice, de ireale. Ştiam că aveau să-mi rămână, să–mi provoace doar regrete. Să se strâmbe în faţa paşilor pe care îi mai scăpam, să-mi pună capcane sub forma unor statui negre, fără chip. Dar adorau să mă mintă. Credeam că alungându-le nu mă voi mai simţi singură. Oricât de mulţi oameni ar fi fost în jurul meu, tot a nimănui mă simţeam, poate eram prea tristă, pesimistă, realistă. Nu mă regăseam în nimic. Acele stări de spirit nu-mi aparţinea. Îmi repetam la nesfârşit că vor trece, că se vor termina, dar parcă pentru a-mi face în ciudă, se tot prelungeau. Mă măcinau cu o voracitate curioasă, refuzându-mi lumina. Ca şi cum îmi cereau să mă las pradă disperării, să nu mai ţin cont de nimic şi să uit. Tot. Să mă sfărâm în mii şi mii de bucăţi. Să nu mai rămână nimic. Ceva, totuşi, a mai rămas.
Ei
Privirea-i stinsă nu mai distingea nicio lumină. Orizontul îşi pierduse de prea multă vreme orice culoare. Răsăritul devenise apus. I se părea inutilă orice încercare de a se salva din prăpastia în care se afundase în acea clipă de rătăcire. Ştia că la fiecare pas va aluneca violent, scrijelindu-şi genunchii, mâinile. Simţea, pe minut ce se sfârşea, tristeţea pietrelor transformate în prieteni. Nici ele nu-şi mai găseau umbrele.
Zâmbea amar. Nu-şi amintea din ce motive. Pur şi simplu, îşi schimba expresia. Toate imaginile realităţii pe care le tăia nu formau chipuri. Doar frânturi de oameni, bucăţi de vise sau fâşii de suflete. Ar fi vrut să le strângă, dar refuza să mai piardă momente. Se îndepărta pentru a nu muri. Se săturase să se ucidă sau să fie ucis de ei. Acele persoane care se încăpăţânau să-i sfărâme cuvintele, iluziile. Vroia să le spună să termine, să nu se mai agaţe de el. A fost laş. Se temea de reacţiile lor, de sentimentele pe care le-ar fi şters.
La sfârşit, mi-a spus adevărul: se ascundea de ea. Ea nici măcar nu-l mai ştia. Încetase să-l mai caute… nu mai recunoştea nimic din silueta care arareori i se arăta în faţă. O privea absent…
Gânduri
A închis uşa. Mult prea repede. Atât de tare încât m crezut că mă voi sparge în mii de cioburi pe care nu le voi mai strânge. Atât de brusc de parcă filmul s-ar fi oprit înainte să se sfârşească.
Aş fi vrut să fi rămas mai multă vreme în faţa mea. Poate astfel mi-aş fi dat seama ce enigme adânci ascundea tăcerea lui, ce cuvinte încercau să se transforme în sunete.
A strigat, dar nu am auzit nimic. Doar pustiu. Strigătele lui s-au lovit de liniştea dintre noi. Noi... Aş vrea să cred că am existat, că trăirile noastre s-au materializat, că nu a fost doar utopie, că... la naiba, iar cad în trecut şi urăsc senzaţia asta atât de tare.
El nu mai este de multă vreme în viaţa mea, s-a pierdut în ceaţă şi am impresia că m-a luat şi pe mine cu el...
E straniu că scriu despre tine acum, pentru că te ştersesem total, te anulasem. De fapt, te-am şters. E doar un moment de slăbiciune. Şi, totuşi, de ce atâtea conexiuni cu persoana ta? Sunt exagerată? Realistă? E ceva greşit în simţurile mele? Prea multe întrebări. Prea puţine răspunsuri. Prea multe vorbe....
S-a stins şi ultima lumină. Nu-mi voi mai aminti nicio clipă, totul nu e decât o himeră. Atât...
Scrisoare netrimisă
Moto: „Je ne sais pus si mes reves s’acharnent a ne pas vivre. (Nu mai ştiu dacă visele mele se încăpăţânează să nu mai trăiască…)”
Te pierd pe clipă ce te desprinzi mine. Rămâi… Nu ştiu cât de aproape, dar nu te îndepărta. Aş vrea să-ţi smulg cuvintele, să-ţi opresc ploaia din priviri. Nu mai vreau să cad, să mă lovesc de regretele târzii ale unor oameni perfizi. De ce nu îndrăzneşti să mă priveşti? De ce eşti atât de laş?
Mă pierd pe minut ce se sfârşeşte lumina. Rămâi… Nu lăsa întunericul să-mi ucidă visele. Încearcă să-mi zâmbeşti, numai nu mă uita. Şterge prăpastia dintre noi, n-o afunda mai mult! Aş vrea să cred că nu te vei sfărâma de paşii mei, dar…
„Caută-mi umbra, e încă acolo!” Nu-ţi mai aminteşti, nu? Eşti acelaşi om mic ce nu iubeşte altceva decât pe sine, care vrea să rămână singur….
Plec. Nu mai are nici un rost.
Demult…
Te priveam şi nu-mi găseam cuvintele pentru a-mi exprima sentimentele. Mi se părea dificil să cred că persoana din faţa mea era acelaşi om dur şi rece pe care-l văzusem de nenumărate ori îndepărtându-se de mine. Îmi zâmbeai frumos, dar ireal totodată, încât strângeam puternic acea clipă, de teamă să nu se sfârşească prea devreme. Riscam să te pierd când eram fericită cu adevărat. I can’t get my eyes of you, îţi aminteşti? Erau singurele vorbe pe care mi le şopteai ori de câte ori mă îmbrăţişai. Nu obişnuiai să-mi spui că totul urma să fie bine sau că-mi vei rămâne aproape. Îţi plăcea doar să minţi…
Ai râs când te-am rugat să devii „acasa" al meu. Adevărul e că ţi-am spus asta fiindcă aveam impresia că erai important pentru mine. S-a întâmplat cu mult timp în urmă, parcă sunt secole de atunci. Ştiu că eram alta în acele vremuri, te strângeam în braţe altfel, îţi vorbeam altfel. Nu aveam nici resentimente, nici regrete. Doar vise şi oameni. Nu ştiu ce mai am acum. Cred că numai pe mine. Să râd sau să plâng?
Iluzie
Moto: «Je ne sais pas encore où abandonner mes pas, où suivre mes souvenirs, où chercher moi-même. (Nu ştiu încă unde să-mi părăsesc paşii, unde să-mi urmez amintirile, unde să mă caut)»
Fărâma de linişte. Eram atât de aproape de ea şi nu credeam. De ceva vreme îmi refuzasem orice început, alungasem îmbraţişările deşi le iubeam, ascunsesem amintirile şi atunci am decis să-mi caut echilibrul şi să rămân în preajma ta. Să devin zâmbetul dinaintea răsăritului. Să-ţi păstrez privirea de copil inocent şi neîncrezător în faţa altei mângâieri decât cea pe care o cunoştea şi deseori o simţea. Să nu-ţi pierd bogăţia sufletească. Să topesc cu timpul gheţarul ce ţi-a înlocuit sentimentele. Să-ţi număr bătăile inimii. Să te cunosc. Să te recunosc. Să te regăsesc.
Clipa de tăcere. Liniştea renunţase la mine. Pe undeva m-am rătăcit. Nici acum nu ştiu unde anume. Am greşit drumul şi crezând că nu-ţi vei da seama am continuat cu aceiaşi paşi spre tine. Îmi era dor de mine şi aveam impresia că prin tine voi reuşi să mă redescopăr. Dar…. Atât de mulţi «dar» şi atât de puţine certitudini…
Iartă-mi mâinile dacă au uitat şi au încetat să te mai caute.
Un nou început
Pentru a defini un nou început, aş umple pagini întregi. Mi-aş alunga orice îndoială legată de eşec însă cred că nu aş surprinde esenţialul. Ce înseamnă el mai exact? Răsăritul soarelui echivalent cu o altă etapă a vieţii sau expresia, "de astăzi voi fi altul/alta, o voi lua de la capăt şi nimic nu mă va mai atinge"? M-aş minţi dacă aş crede asta. Cum să nu-mi mai tresară inima la acel sentiment mutual numit "iubire"? Duritatea căpăta o importanţă deosebită până la un anumit punct. Când ajung în acel loc am de ales dacă urmez aceeaşi cale sau dacă îmi reamintesc că sunt om şi trebuie să mă comport ca atare. Alegerea, ca intotdeauna, îmi aparţine. Totuşi ce cuvinte redau sensul începutului, nu voi şti decât poate prea târziu. Răspunsurile ar fi multe: intrarea în viaţa mea a altor persoane decât cele obişnuite, ieşirea din monotonia cotidiană care mi-ar arăta ce contează cu adevărat sau, pur şi simplu, trezirea la realitate.
De fiecare dată când am încercat să schiţez unui început, fie şi în gând, creionul a fugit în toate direcţiile mai puţin în cea potrivită. Liniile sfârşitului s-au conturat în urma mea şi nu am ştiut cum să le şterg, să le împiedic să-şi continue drumul. Nu am conştientizat că el ascundea altceva. În spatele lui, se odihneau timid aripile unui nou început. Încercaţi să începeţi ceva nou în fiecare zi şi veţi avea doar de câştigat. Îţi mulţumesc că eşti aici…
Rugă
Îmi amintesc de tine de fiecare dată când frunzele se încăpăţânează să mă părăsească. În acele momente nu-mi pot da seama dacă tu eşti doar o urmă a toamnei sau omul care obişnuia să-mi spună poveşti. Poveşti… cam atât rămâne din noi la sfârşit. O melodie, câteva zâmbete amare, fâşii de clipe fericite sau triste şi frânturi de chipuri fără expresie.
Încerc să te uit în minutele târzii ale nopţii, dar tu te ambiţionezi să-mi rămâi în suflet. Să-mi risipeşti visele. Să-mi ştergi lacrimile. Să nu-mi vorbeşti. Ecoul tăcerii tale. Ultimele cuvinte. Paşii… Chiar crezi că nu mai eşti aici?
Te mint. Mai eşti şi doare. Mă doare mai tare decât aş fi vrut. Numele, umbra, privirea, surâsul, mâinile, fiecare parte din tine, nu ştiu de ce stărui, nu vreau să aflu…
Mi-ai sfărâmat şi ultima brumă? Nu ştii, sunt sigură, dar… nu mai are sens... iartă-mă şi pleacă, e ultima mea rugă, pleacă!
Cândva…
“În nicio clipă nu am crezut că voi uita să zâmbesc. Nu vroiam să devin un om care, pentru o simplă clipă de presupusă fericire, renunţă la tot, chiar şi la zâmbet. În aceste momente regret, deşi atunci îmi era bine, nu aveam de unde să ştiu că mă voi transforma într-o umbră a acelui om… undeva am greşit calea spre mine şi nu ştiu unde.” Ascultam fascinată povestea acelui pal om care reuşise să-mi capteze atenţia printr-o frustă înşiruire de idei şi amintiri care nu mă afectau în niciun fel. Straniu era că îmi amintea de un alt… el. Unul oarecare. Nu avea o identitate sigură. Şi-o pierduse în mâinile celor care se perindaseră prin viaţa lui. Nu le spuse că îşi dorea să rămână întreg nu să I se fure frânturi din omul care era. “Uitasem pentru ce alegam şi mai ales pentru cine. Pentru ea? Pentru mine? Pentru noi? Dar noi chiar am existat? Încerc să-mi aduc aminte de început. Trist. Nu sunt sigur ca imaginile care mi se derulează în gând pot reprezenta acel debut pe cât de frumos, pe atât de îndepărtat.. Şi mă doare că nu mai pot fi eu.”
A ajuns să-şi nu mai ştie drumul. Doar cărări greşite. Atât. Mi-am dorit să-l ajut.
Dar…“Cândva mai trăim… n-a mai rămas nimic din mine. Pleacă acum copilă, e mai
bine pentru amândoi aşa. Iartă-mă, străine!
Eu…
Moto: „Nothing I have is truly mine… (Nimic din ceea ce am nu-mi aparţine cu adevărat)” (Dido – Life for rent)
Îmi era dor de mine în clipa în care nu-mi mai rămase nimic. Doar imagini confuze desprinse dintr-o poveste sfârşită, frânturi de chipuri schimonosite de tristeţe şi gânduri nerostite. Îmi uitasem paşii şi umbra pe un drum şters şi aveam impresia că tu vei fi acolo să-mi întinzi mâna şi să mă ajuţi să mă ridic.
Încercam să-mi amintesc numele tău, dar literele se risipiseră de prea multă vreme în urma mea. Ştiam că tu nu mai exişti, de fapt nu înţeleg din ce motive am fost atât de naivă crezând că doar prezenţa fizică implică şi apropierea dintre noi. Am conştientizat că sunt laşă mult prea târziu şi treptat m-am îndepărtat de tine. Mă temeam să văd ura şi dezamăgirea din ochii tăi, nu vroiam să şterg ultima brumă de iubire pe care o mai simţeai. Mă transformasem într-o străină ce nu te mai recunoştea…
Arată-mi că-ţi pasă…
Plâng. Nu ştiu din ce motiv, nu am nici cea mai vagă idee de ce am nevoie de tine în fiecare minut. Ştii... pentru mine “acasă” e în clipele în care mă îmbrăţişezi, când te simt aproape, când îmi zâmbeşti, când...
Surâd. Deşi lacrimile-mi se desprind de pleoape, chiar dacă-mi sfărâm imaginile. Aş
vrea să cred că fiecare moment în absenţa ta nu îmi pare o eternitate, cu toate că
nu-mi eliberezi privirea de prezenţa ta. Simt că te distanţezi. Mint când spun asta? E
realitatea pe care mi-o arăţi sau cea pe care vreau s-o văd?
Nu-mi rosti niciun cuvânt, doar rămâi în preajma mea. Lasă-mi mâinile să-ţi caute umbra, nu te ascunde! Încearcă să nu-mi pierzi drumul. Aş vrea să-mi vezi lumina, nu numai frânturile-mi de întuneric.
Ascultă-mi povestea. E amară, sunt conştientă, dar arată-mi că-ţi pasă, că nu sunt singură. Sau sunt?
Clipe
Se întâmplă câteodată să-mi rămână doar clipele. Nici mai mult. Nici mai puţin. Doar momente care ar trebui să-mi şteargă dorul de tine sau mai bine spus, dorul de mine. Am crezut că dacă te ţin strâns de mână, nu te pierd, sau mai degrabă, nu mă pierd. Ce-a rămas din mine? De foarte multe ori, m-am temut să răspund la această întrebare. „Eşti la început”, mi-ai replica. Dar ca de obicei ai uita să specifici care început, cel al sfârşitului sau cel firesc. Nici acum nu m-ai auzi. Nu aş avea ce să-ţi mai spun. Doar cuvinte deja ştiute, numai doruri uitate... credeai că m-ai cunoscut. Însă nu ţi-ai dat seama că nu eram eu aceea? Cea care înveselea şi tristeţea în urma ei. Cea care nu uita să se gândească la tine, deşi tu nu meritai. Cea care nu ştia ce-i imposibilul. Unde a dispărut ea, doar tu ştii. Ai ghici dacă zorii o mai prind privind un chip răpit de somn. Dacă ar mai zâmbi în clipa în care răsăritul i-ar lumina ochii. Atât de îndepărtate i se par toate aceste lucruri simple care atunci erau totul pentru ea. Atât de ireale, de parcă nu le-a trăit şi simţit. Ca şi cum nu a respirat prin ele, în fiecare bătaie a inimii tale. Clipele. E tot ce-a mai rămas din ea.
Atât…
Îţi spuneam că mă temeam să mă întorc. Nu ştiam unde anume. Era doar acolo. Nu trebuia să poarte neapărat un nume. Mă întrebai nevinovat dacă îţi vorbeam de „acasă”. Tu îi mai cunoşteai înţelesul? Îţi zâmbisem amar la auzirea acelui cuvânt mult prea străin mie. Uitasem de ceva vreme, poate de prea multă, ce însemna. Nu ştiam dacă îi era sinonim clădirii gri în care reveneam zi de zi. Sau dacă semnificaţia lui se regăsea în cea a mânii care o îmbrăţişa himeric pe a mea în îndepărtatele după-amiezi triste şi ploioase de toamnă.
Îţi povesteam că mă simţeam, pe minut ce se stingea timpul, orfană de tine. Iar tu râdeai copios pe seama mea, repetându-mi neîncetat că într-o bună zi va muri şi copilul din mine. Mă supăram cumplit şi-ţi replicam tăios că nu-ţi voi mai dărui nici priviri, nici atingeri şi nici zâmbete.
Te îmbrăţişam ca şi cum era ultima oară când visam. Ca şi cum visele mă ţineau perfid în viaţă. De parcă tu erai totul, iar eu mă anulam în preajma ta. Dar ce sens mai are să-mi amintesc ?
Priveşte-mă! Aşa-i că n-a mai rămas nimic? Trist. Nici tu nu mai eşti acelaşi. Pe chip ţi s-a întipărit o duritate nesfârşit de tristă. Surâzi tâmp în zare. Nici acolo nu mai ai ce vedea. E pustiu pentru noi…
Târziu
Motto: “Noi e o parolă pierdută/ implică prea multă uitare/ şi prea puţină culoare...“
Îţi amintesti candi mi spuneai ca timpul nu face decat sa-mi ascunda sentimentele? Te contraziceam cu obstinatie replicandu-ti cu o certitudine inimaginablila in voce: el nu le tainuieste, ci le permite altor emotii sa patrunda in suflet sau le ucide.
Eram atat de sigura pe aceste cuvinte incat nu aveam habar ca voi sfarsi prin a-ti da dreptate. Ciudat este ca desi a trecut atat de multa vreme, povestea clipelor noastre inca mai traieste.
Credeam ca te-am sters din tot ceea ce insemna amintire, dar prezenta ta ma copleseste iarasi ca un boomerang.
Se intorc incontinuu trairile ca secventele unui film ce nu se termina niciodata, cuvintele-mi revin, litera cu litera, sens cu sens : “Nimic nu se distruge, totul se transforma”, ...
In ce se transforma? Asta ai uitat sa-mi dezvalui. “Tu esti singura care poate descoperi. Desi nu ai inteles nimic din ineptiile mele, nu e prea tarziu. Incearca si vei reusi am incredere in tine, serpisor.”
Mi se intampla uneori sa fiu nevoita sa eliberez anumiti oameni. In aceasta noapte voi elibera doi. Ei m-au uitat de ceva timp, insa eu m-am obstinat sa-i pastrez cat mai vii. Desi imaginea lor se estompeaza cu minut ce se stinge timpul, am crezut ca filmul se va sfarsi, iar eu nu voi mai.... Multe lucruri nu ar fi de spus despre amandoi atata vreme cat amintirea lor pentru ca atat a mai ramas... a ... too damm difficult to see the other side. Nu voi uita privirea niciuna dintre ei, si nici cuvintele astea :
Ea : esti acolo ?... hai sa te hug-uiesc ....
Eu : pentru tine intotdeauna
El : ... el nu a mai spus nimic... si nu va mai spune niciodata nimic si nici ea....
Eu.... I hate myself right now but what the hell I deserve it.... consecintele actiunilor mele.. atat si nimic mai mult.. All is dead and gone...
Nimeni nu a spus ca este simplu sa-ti fie dor, insa nu aveai de unde sa stii cat de mult te va durea sa-ti smulgi din suflet amintirea cuiva. Sa stergi cu buretele imaginea unui om care ti-a fost mai mult decat umbra. Care si-a spus povestea si ti-a creat si tie una asemanatoare cand nu mai cunosteai intelesul unor cuvinte, a unor intamplari si mai ales a unor secvente care inevitabil te-au redefinit ca individ. Nicio persoana nu a avut interesul sa-ti schimbe perceptia asupra lucrurilor care inca nu se petrecusera in realitatea ta.Si te intrebi retoric : "Cat mai este pana voi invata sa spun ca nu imi mai este dor de tine?" Nimeni nu a afirmat ca este imposibil sa zdrobesti cu fiecare pas pe care il faci, senzatii, trairi mai mult sau mai putin descriptibile in litere, emotii pe care le-ai simtit pentru prima data.
