Dar....

Obişnuiam să-mi gonesc gândurile, să nu le ascult rugăminţile, să le arunc în prăpăstii infinite, sperând astfel că le voi scurta viaţa. Îmi plăcea să le chinuiesc strigând în urma lor: „Plecaţi de lângă mine! N-am  nevoie de voi!”. Nu mai vroiam să stau de vorbă cu ele, ajunsesem să le urăsc, îmi doream să le şterg de pe faţa pământului, îmi păreau atât de atavice, de ireale. Ştiam că aveau să-mi rămână, să–mi provoace doar regrete. Să se strâmbe în faţa paşilor pe care îi mai scăpam, să-mi pună capcane sub forma unor statui negre, fără chip. Dar adorau să mă mintă. Credeam că alungându-le nu mă voi mai simţi singură. Oricât de mulţi oameni ar fi fost în jurul meu, tot a nimănui mă simţeam, poate eram prea tristă, pesimistă, realistă. Nu mă regăseam în nimic. Acele stări de spirit nu-mi aparţinea. Îmi repetam la nesfârşit că vor trece, că se vor termina, dar parcă pentru a-mi face în ciudă, se tot prelungeau. Mă măcinau cu o voracitate curioasă, refuzându-mi lumina. Ca şi cum îmi cereau să mă las pradă disperării, să nu mai ţin cont de nimic şi să uit. Tot. Să mă sfărâm în mii şi mii de bucăţi. Să nu mai rămână nimic. Ceva, totuşi, a mai rămas