Cel mai mult urasc uitarea. Nu stiu daca exista un sentiment mai urat decat acesta.
La fiecare sfârşit de an, uit aceiaşi oameni. Risipesc aceleaşi clipe. Şterg chipuri asemănătoare, liniile feţelor. Învăţ să zâmbesc. Să opresc paşii către ei. Să ascult tăcerea sentimentelor. Să privesc interiorul altor persoane care nu se diferenţiază prin nimic de celelalte.
La fiecare sfârşit de an, îmi promit să eliberez fantomele. Să pustiesc poveştile. Să nu mai cred în lucrurile simple. Să nu mai complic situaţiile. Să las evenimentele să-şi urmeze cursul firesc. Să nu mă mai distanţez, cu fiecare minut, de cei pe care ar trebui să-i las să-mi fie aproape.
La fiecare sfârşit de an, nu mai plâng...
La fiecare început de an... rămân aceeaşi şi totuşi diferită....
Cu toate acestea, am atât de mulţi oameni de risipit. La fel de multe clipe pe care ar trebui să le uit. Numeroase lucruri care îmi amintesc de ei. Şi totuşi, what is the point in this? Doar de mine depinde să-i las în urmă. Sau nu. Însă mă întristează să-i văd pe unii distrugându-se. What the hell dacă nu vor să fie ajutaţi/compătimiţi, let them go! E atât de uşor... dar prefer calea cea mai grea şi mai complicată. Doar sunt o luptătoare. Sau îmi place să cred asta. Poate duc un război împotriva mea şi nu-mi dau seama. Cuvinte.... e tot ce mai am.. sau poate am mai multe şi nu-mi dau seama. Trebuie doar să le direcţionez spre ceva sau... cineva. Nu cineva, nu cred că va mai fi... prea curând. Deşi a trecut ceva timp... sau mi se pare. Care sunt lucrurile pe care le vedem şi care sunt cele care doar ni se par adevărate?
No comments:
Post a Comment