....

Ce as putea sa-ti mai spun acum cand simt ca nu mai am nimic? Nici macar privirea din acel minut in care m-ai studiat din cap pana in picioare si ti-ai zis ca "I'm the one". Insa nu am aflat nici pana acum cea pentru ce? Persoana pe care sa o uiti imediat ce ai sarutat-o? Cea pe care nu ai lasat-o niciodata sa rupa tacerea de care era satula pana peste cap?
Ce as putea sa-ti mai ofer cand simt ca nu mai am nimic? Suficientul meu a fost mereu insuficientul tau, minciuna mea, adevarul tau, intunericul meu, lumina ta.... Nimic al nostru... as vrea sa plang acum, insa nu mai am nici lacrimi...

.....

Liniste. O tacere pe care nu cred ca vreau sa o uit prea curand. Te-am visat intr-un mod atat de ciudat azi-noapte incat nu stiu daca a fost vis sau realitatea pe care mi-o imaginez de ceva timp legata de tine. Ma priveai, ca si cum ma dezbracai de carne si sentimente. Nu spuneai absolut niciun cuvant si totusi simteam greutatea literelor tale in fiecare secunda a mea. Mi-e dor de tine... Inca...

5 minute

5 minute in care :
uiti ca iertarea este singurul limbaj pe care il cunosti
iti amintesti ca privirea lui era suficienta pentru a te linisti
te gandesti din ce in ce mai des la ceea ce ai pierdut, desi nu vroiai sa se intample asta.
promiti si iti promiti ca nu iti vei mai aduce aminte de oamenii care te-au sters din trecutul si prezentul lor.
inveti sa respiri un aer diferit cu toate ca cel de dinainte te completa.
Invata-ma sa nu te uit.... nu vreau

Adio

N-am inteles in nicio clipa din ce cauza minunile nu dureaza mai mult de trei zile. De parca s-ar rupe sirul lor si ele nu ar mai exista decat in mintile noastre mai mult sau mai putin sanatoase. Am trait un miracol superb in care nisipul devinse secunda, marea, ceas, valurile, inamicii sfarsitului, iar noaptea.... unica noastra clipa in care ne stingeam luminile si lasam intunericul sa ne invadeze temerile. Sa spun ca am daruit chiar si nelumescul din mine pentru a permite minunii de care povesteam mai sus sa aiba o durata mai mare de trei zile. I-am iubit edenul si infernul, intunericul, lumina, egoismul, blandetea, singuratatea, lacrimile, tacerile stinse de haul dintre noi. Insa preaplinul meu nu s-a sincronizat cu universul lui atat de alb si alambicat. Nu a contat nimic si constat astazi ca l-am iubit. Da, te-am iubit in aceste trei zile mai mult decat am putut iubi vreodata pe cineva, am simtit mai mult decat mi-au provocat insipizii din viata pe care am trait-o. Am trait cu adevarat cand m-ai atins si m-ai privit asa cum nu a facut-o nimeni pana la acel moment. Dar stii ce? Tu nu existi! Te-am plamadit din dorinta mea de perfectiune. Si am crezut in acea melodie muta pe care am ascultat-o prea multi ani. Si vrei sa mai afli ceva? Nici eu nu am existat si nici nu exist.... In lumea ta....... niciodata. Lasa-ma sa te privesc si sa-ti sarut ochii.... Uraste-ma pentru ca te iubesc..... nu te voi uri niciodata..... Nu am incercat sa-ti ating..... perfectiunea. Adio M....

• din ploaia nesfârşită a clipelor
  smulg râuri de cuvinte...
  mâna crispată a timpului străpunge
  zarea ce sângerează apusul
  au căzut în nemurire
  secundele, orele, minutele...
  noi...
  Se sparg de porţile cerului
  mâinile de sticlă ale primăverii.
  Ninge cu flori albe de măr
  peste paşii
  peste ploile reci de toamnă
  peste umbrele norilor.
  Scrie-mi înălţarea târzie a nopţii
  cu povestea din noi...

Ok, recunosc si de data asta : imi e dor de tine, dar un dor care te taie pe dinauntru, o lipsa pacatoasa care te macina si nu mai lasa nimic din tine, doar un zambet schimonosit....

De departe...

Departe, departe
fluturii iubirii se împrăştiau
şi eu parcă nu mai eram
singură.
Acum nu mai ştiu să uit..

Cuvinte

Noi

Eu şi tu

Atât de puţine sunt lucrurile care ne leagă.

Respirăm acelaşi aer.

Ne lovim cu o impasibilitate identică unul pe celălalt.

Sărutăm cu o agresivitate tristă buzele pe care ni le credem apropiate.

Ucidem cu o frenezie copilăroasă umbrele care încearcă să ne sfărâme paşii.

Însă ştim amândoi că suntem nu singuri, ci singurii care pot învăţa să se privească fără să se rănească.

Linişte... o tăcere care ne-a încremenit simţurile...

But then again, she’s the only one who knows the truth.

Poveste

Recunoştea în privirile celorlalţi senzaţii care o încercaseră de prea multe ori. Se temea însă să le elibereze direct. Franc. Fără nicio reţinere. Ceva îi oprea elanul şi nu ştia dacă prezentul se transformase deja în trecut. Amintirile se sfărâmau în fata ei ireal, chipurile cunoscute înstrăinându-se minut cu minut. Işi traducea emotiie prin cuvinte fără sens, ca şi cum sinonimele lor s-ar fi spulberat odată cu apusul propriei poveşti. Mintea şi mai ales se mintea spunând că ea nu simtea, ci îşi atingea sentimentele doar îndreptându-şi gândurile în directia lor.

Numai că adevarul devenise flacara. Ardea totul în calea lui şi ea nu conştientiza că urma să sfarşească prin a fi arsă de la randul ei. Avea trista impresie ca nimic nu o va schimba. Ca va ramane acelaşi copil care îţi şoptea la ore tarzii :

“Iubesc sa simt ploaia pe mine. Galbenul, ma linişteşte aceasta culoare. Să fiu ţinută in brate. Mirosul cărţilor vechi ; parcă mă transpune în trecut. Senzaţia de iubire. Să mă pierd in privirile celor dragi. Albastru nesfarşit al mării care parcă mă defineşte. Muzica, sentimentele care mă încearcă de fiecare dată când sunetele se lovesc de mine. Iubesc atingerea caldă a unor palme; ale mele sunt mult prea reci. Copacii, verdele crud al frunzelor. Dulceaţa de cireşe amare, soarele, noaptea, pe tine...”

E singura care iti poate dezvalui adevarul. Priveste-o in ochi si il vei vedea.

Sea

[gallery]

Despre mare am mai scris. Cred ca o mentionez direct sau indirect in fiecare rand pe care il scriu. Marea am cunoscut-o relativ tarziu... pe 3 mai 2007, coincidenta sau nu de Ziua Presei Libere la 20 de ani. Iarasi o coincidenta cel putin stranie, am abandonat o persoana draga de 20 de ani de la mare exact dimineata, cand urasc cel mai tare sa ma despart de oameni. In clipa in care am vazut acel infinit abastru pe care nu il puteam cuprinde nici macar cu privirea, am simtit ca mi se taie respiratia si devin mai mica decat am fost vreodata. In urma cu cativa ani, scriam despre mare cam asa :

« Privesc cerul si-mi imaginez marea… deja m-am resemnat ca nu o voi atinge niciodata. Raman cu iluzia Dunarii, marea mea. Dar acum ploua… Ploaie, ti-as incunua pasii cu florile de cires ce vantul le-a uitat in calea-ti/ Ah, ploaie, de i-ai cruta, fluturii ti-ar zambi ascunsi de dupa petalele trandafirii. Mi-au soptit norii ca nemurirea-i ascunsa-n picaturile-ti ? Oare va cuteza sa se arate ? E intuneric, ploaie, ti-as risipi pe brate praf de vis si pulbere de stele. Fluturii fara aripi, stele far alumina, luna trista, pasi dezgoliti… ruga mea nu te-a atins ? Am incetat sa mai cred in minuni, ploaie. Oare cum pot zambi cand ploaia mi-a furat lumina ? »

TO BE CONTINUED

Cuvinte de sfarsit

Am realizat azi-noapte, 19 februarie 2009, pe la 2 dimineata ,ca povestea noastra s-a sfaramat de zidul dintre noi. Era intuneric cand mi-am dat seama ca nu mai am lumina langa mine, nici macar lumanarile parfumate din noaptea in care ne-am cunoscut total. Urasc partea cand trebuie sa deschid ochii si sa intampin dimineata. Din acest motiv, obisnuiesc sa dorm cat mai mult ca sa ma ascund de ea si sa ma mai mint putin. Revenind la secventa sfarsitului, am simtit ca un cutit imi taie liniile din palma geamana stanga. Ca si cum ar fi vrut sa-mi retraseze liniile vietii, sa ma desparta de ale tale. Pe naiba! Ne-am distantat pentru ca ai inceput sa-mi analizezi miscarile, sa-mi masori respiratiile, sa-mi numeri pasii, sa-mi dezbraci gandurile, sa-mi invinetesti cuvintele, sa-mi acoperi ochii si mai ales sa ma anulezi. Nu neg ca mi-a placut sa te las sa faci asta pentru ca as fi ipocrita daca as spune ca nu am nicio vina in toata aceasta piesa mai mult decat proasta. Nu intelege gresit, nu imi pare rau de nimic, am iubit fiecare minut in care m-am pierdut in colturile acelei case atat de calde si primitoare. Nu ti-am spus-o niciodata, dar am adorat acea perdea visinie care ma ascundea de dimineata si care ma lasa sa te AM cat mai mult aproape. Nu te voi uita, in schimb nu cred ca blandetea ta ma va mai invada vreodata. Stii.... am fost acasa cand m-ai imbratisat si cand mi-ai iubit demonii pe care eu ii urasc atat de mult. Prea multe randuri nu am sa mai scriu fiindca nu prea mai am ce sa descriu/spun/marturisesc/minti/ascunde.... iubi... imi vei lipsi mereu..... dar nu cred ca iti va fi dor de mine sau ca ti-a fost vreodata. Adio....

Respiro

Nu am stiut in nicio clipa sa respir suficient aerul pe care il aveam in preajma mea. Poate fiindca m-am temut sa nu ma sufoc si sa nu mai vad lumina. Nici pe aceasta din urma nu am reusit sa o cuprind cu privirea pentru ca automat incepea o durere neobisnuit de placuta in tample si inchideam ochii. In tot acest timp am fost oarba, surda si mai ales tacuta. Muta la orice cuvant pe care mi l-ai spus, oarba la fiecare privire pe care mi-ai daruit-o in minutele in care parca ma dezbracai de piele, carne, de tot ce putea ascunde acea aparenta de om dominator. Nu am vrut sa te sperii, nici sa intru in cel mai ascuns loc al trupului tau. Nici macar sa te distantez.... Multe am urmarit, prea putine am atins. Sau nu mi-am dat seama ca in realitatea e asa cum imi spusese ea demult intr-o noapte rece de noiembrie.
Marturiseam mai devreme ca nu am stiu sa respir aerul din apropierea mea. M-am obstinat sa nu invat si acest aspect vital deoarece imi doream sa ma bucur cat mai mult de oniricul pe care il simteam. Straniu..... sau nu. Irealul nu se traduce niciodata prin material. Poate doar in spatiul nelumesc al celor mai putin normali. Numai ca eu nu fac parte din acea categorie, ci din cea a celor cu capul in nori si cu picioarele pe pamant. Uneori.
Deunazi am realizat ca am gresit. Nu neaparat cu ceva, nu neapartat cu un cuvant, o fapta sau o privire. Am gresit crezand. In ce nici eu nu mai stiu. Cert e ca migrena de care vorbeam mai sus tine de doua saptamani si nu trece nici cu lovirea de un perete.

>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>

• Bati la poarta nebuniei mele
• cauti adapost,cauti adapost,pentru stele
• mai e putin si-ai sa-nveti sa respiri
• ia-ma sub piele iubito
• adanc,tot mai adanc in delir.
• Bati la poarta nebuniei mele
• cauti adapost,cauti adapost,pentru stele
• mai e putin si-ai sa-nveti sa respiri
• ia-ma sub piele ,iubito
• adanc,tot mai adanc in delir.
• Cu trup sfasiate,sub tample pasind
• prin porii pielii tale strecor,
• trupul meu lichid,
• saruta-ma-n soapta,striveste-mi buza rece
• de oglinda-n care,
• ploaia vine sa se-nnece.
• Cu trup sfasiate,sub tample pasind
• prin porii pielii tale strecor,
• trupul meu lichid,
• saruta-ma-n soapta,striveste-mi buza rece
• de oglinda-n care,
• ploaia vine sa se-nnece.
• As putea fi ploaia care te intristeaza
• as putea fi scarile pe care te-ai obisnuit sa cazi
• as putea fi cel care te imbratiseaza
• dar eu sunt palma,eu sunt palma
• ce-ai primit-o azï.

Pietre

Se spune ca ce nu te ucide te face mai puternic decat ceilalti. Am mai inceput un post cu aceasta constatare, insa atunci chiar nu o credeam pentru ca simteam ca imi fuge pamantul de sub calcaie si nu ma trage inapoi, ci inainte. Acum insa tind sa ii dau crezare pentru simplul motiv ca este mai mult decat adevarata. Am un talent nebun de a pierde oamenii. Din spontaneitate, indiferenta, neincredere, insistenta, ratacire de moment, ura si... iubire. In schimb ador pietrele. Suna cel putin straniu, dar acest aspect prea putin conteaza pentru simplu motiv ca pietrele nu se sparg, nu simt, nu plang, nu tradeaza, nu zambesc, nu saruta, nu imbratiseaza, nu vorbesc, dar raman. Acolo unde trebuie, cat trebuie, cantaresc cat tot trecutul tau. Eden sau Infern? Niciunul dintre acesti termeni. Sunt silentioase, traduc sentimentele prin colturi de lumina alba sau rosie si lasa o privire mai mult decat rece. Nu am intelesc in nicio clipa de ce imi plac atat de mult pietrele. Ultimele pe care le-am primit in coltul meu scorturos erau albastre. Au aparut intr-un moment in care umbra si lumina nu sfarseau in amurg, ci intr-un spatiu necunoscut. Auzeam o muzica ciudata pe fundal, un acord de chitara dintr-o alta lume, o semiobscuritate de care nu ma temeam, desi ar fi trebuit, o umbra infinita si un suras enigmatic. Pietrele albastre mi-au ramas, restul s-a pierdut. In timp sau in spatiu, nu mai imi amintesc exact. Sau nu vreau sa-mi trasez urmele acelei secvente. Cert e ca mi se deruleaza destul de des in fata ochilor si mai ales in spatele urechilor un film si o melodie trista. O ascult la nesfarsit.....

Snow Patrol Lyrics
You Could Be Happy Lyrics
show_dd05e4e971cf95(448, 46);

Snow Patrol - You Could Be Happy
Asculta mai multe audio Muzica »

Lipsa se citeste nu doar printre randuri.....

• Ecoutes-moi
  
• Je regrette ton absence chaque instant
  
• de ton passage.
• Je languis tes embrasses, tes calines, tes regards.
• Ecoutes-moi pour la seule fois dans ton eclatante existence
• Je tache de sauver les mots de ce nuit-la
  
• mais t'es plus puissant que mon sourire.
• Gardes-moi dans toi-meme
• Ne m'abandonnes plus dans ton ombre
  
• Je sens profondemment ton ecartement
• Touches-moi comme la premiere fois.
• Gardes-moi dans ton passe
  
• Et ne me perds pas.
• "Bonjour mon ami, ca va?"
• Laissons les traces de la lumiere
  
• ecraser nos pensees....
  

......................................

• Sunt atât de amare minutele în care tu eşti nord
• iar eu sunt sud,
• încât dacă întind mâna spre cer
• nici măcar umbra nu ţi-o ating.
• orele târzii ale nopţii îmi însingurează
• clipele,
• dar ştiu că lumina din spatele ochilor tăi blânzi
• e singura care mă poate trezi.
• salvează-mă şi nu mă uita
• atât de departe şi totuşi
• atât de aproape de …. Tine.

....

• Sunt atât de amare minutele în care tu eşti nord
• iar eu sunt sud,
• încât dacă întind mâna spre cer
• nici măcar umbra nu ţi-o ating.
• orele târzii ale nopţii îmi însingurează
• clipele,
• dar ştiu că lumina din spatele ochilor tăi blânzi
• e singura care mă poate trezi.
• salvează-mă şi nu mă uita
• atât de departe şi totuşi
• atât de aproape de …. Tine.

La vie en rose .... no shit!

Cam acum un an pe vremea asta imi ajunsesem in "Downloads", filmul "La vie en rose". Despre viata lui Edith Piaf, felul in care a reusit sa seduca cu vocea ei de vrabioara chiar si cele mai reci inimi desi aparenta nu prea o ajuta. Marturisesc ca este singurul film frantuzesc pe care am avut rabdare sa-l vad pana la capat fara sa-l dau pe "Mute". Numai ca existenta micutei vrabiute nu a fost tocmai colorata pana la un moment dat in care a fost descoperita. Treptat a devenit mica minune a Frantei postbelice si i-a cucerit pana si pe americani unde si-a gasit sufletul cel mai aproape de al ei. Numai ca s-au pierdut unul pe celalalt intr-un accident aviatic. Respectivul moment a fost incepul declinului lui Edith. S-a stins intru-un mod previzibil, insa pana in ultima clipa a avut pofta de viata si mai ales de muzica. De atunci, imi place muzica ei. Secventa care m-a impresionat pana la lacrimi a fost cand a cazut de pe scena in timpul unui concert. Cata pasiune si cata vana cu toate ca pe dinauntru se stingea. Din ce motiv am inceput cu aceasta mini-cronica de film? Pentru ca viata e roz cand iti dai si ultima suflare pentru ceva sau cineva. Azi a fost 13. Si vineri chiar... maine e 14. Nu sarbatoresc nimic pentru ca urasc din tot sufletul ipocrizia cu care cei din jur isi spun un "te iubesc" uitat intr-un colt al pretextului...."Azi ne sarbatorim dragostea care ne-a unit, dar pe care am uitat-o la un moment dat intr-un colt de.... canalizare!". Pe dracu!

• "Spune-mi ceva frumos.... am nevoie sa aud asta..."
• "Mi-e dor de tine...."
• "Si mie imi e dor....dar nu de tine, ci de ....el"

Nu mai cautati scuze pentru a iubi, recunoasteti ca va temeti sa o simtiti zi de zi. Priviti-va in oglinda si cautati-va in celalalt. E singura voastra salvare, insa nu si a mea.... Today we don't need love, just..... a tear in open.

....

Dintotdeauna am jonglat intelesul starii de spirit numite "fericire" pentru simplul motiv ca nu am simtit-o complet pana acum. Sau daca s-a intamplat sa fie ceva de genul a durat mult prea putin pentru a constientiza cat de mult conteaza sa stii sa te bucuri la maxim de ceva. In urma cu niste ani gandeam astfel:

"Stiai ca nu exista oameni fericiti? Ci oameni mai mult sau mai putin tristi.Tu esti fericita in minutul de acum sau crezi, ca in cantec, ca aceasta certitudiune reprezinta ceva ce nu se atinge niciodata, dar in cautarea ei merita sa alergi toata viata?" Aveam impresia ca imi anulasem toate gandurile melancolice,insa gustul amar al realitatii mi-a aratat ca toate senzatiile si sentimentele pe care le am in aceasta clipa nu cuprind mai mult decat tristete. As vrea sa fiu fericita, imi doresc acest lucru, dar acum lacrimez. As vrea sa ma opresc, sa sterg totul, sa nu te mai stiu. Imi vei replica, ca de obicei, ca nu am niciun motiv sa plang, ca e necesar sa zambesc din tot sufletul, dar eu... eu chiar simt ca nu mai pot, si ma roade vina asta, mai tare ca oricand.
Imi spuneai ca sunt puternica, ca nu am nevoie de nici de tine sau de altcineva in viata mea, ca imi eram suficiente putinele lucruri care in ochii mei nu reprezentau nimic, insa ai tai ma completau. Straniu. Nu stiu daca as mai simti aceiasi fiori daca te-ai afla acum in fata mea. Esti mort de asta sunt sigura."
In prezent, cred ca toti incercam sa ne oferim o fericire iluzorie prin lucruri materiale care ar trebui cat de cat sa potoleasca setea fireasca de avea pe cineva aproape. Am trait azi un astfel de moment si am inteles cuvintele cuiva care sustineau ce am spus mai sus. Imi place sa cred ca sunt bine si nu fericita. Am trait de curand acest sentiment si a fost total. Sa punem punct. Fiti fericiti cat mai puteti!

......

• Întinde mână şi lasă-mă să-ţi recunosc căldura.
• e încă prezentă în amprentele degetelor mele de sticlă,
• şi-şi taie din umbră eludând frigul din mine.
• Închide ochii şi caută-n obscuritatea de dincolo
• lumini de care nu-ţi mai aminteşti,
• deşi ele-ţi stingeau respiraţiile.
• Nu rosti niciun sunet şi şterge cu tăcerea
• cuvintele pe care încă nu am învăţat să le spun.
• Sărută-mi buzele uscate de nisip
• si lasă-mă să plec
• tinându-mă de mână.

Trendul blogulului

Vine un moment in viata virtuala sau reala a fiecarui blogger cand e intrebat de ce isi publica pe internet aberatiile. Pe moment, e tentat sa raspunda ca a devenit o obisnuinta si ca nu s-a mai gandit de ceva timp la acest aspect. Ar putea spune si ca se simte bine impartasindu-le celorlalti trairile, cuceririle, noptile pierdute cu scopul suprem de a te distra, pozele pe care le-a facut cu diferite ocazii mai mult sau mai putin fun, propriile opinii, dar si frustrari. Exista doua riscuri in momentul in care iei decizia sa ai blog : fie devii dependent si incepi sa povesteste si ultima pozitie pe care ai incercat cu papusa gonflabila, dar deosebit de uman/a, fie publici rar, dar bine. Exista si cazuri in care esti atat de bun in ceea ce faci incat publici zi de zi, scrii despre tot ceea ce faci si iti atragi un numar frumusel de vizitatori. Desigur ca nu acest numar e cel important, ci cel al persoanelor cu care socializezi. DAR..... risti sa te cunoasca foarte bine cei care te viziteaza si atunci te transformi intr-un individ mai mult decat vulnerabil. Too bad! Or not!

De ce am eu blog?

Hmmm...... pentru ca e la moda? Nop. Pentru ca imi place sa scriu? Nop. Pentru ca... am cunoscut cativa oameni, unii sub forma materiala chiar..... Pentru ca.... adevarul e ca am blog pentru ca initial intampinam o anumita cenzura in locul in care publicam inainte, si anume un ziar. Pe 360 si aici e diferit si pe langa asta, daca ma paleste inspiratia deschid un browser si scriu, acolo trebuia sa astept o saptamana si putin pentru a citi. Nu neg mi-e dor de nu ma vad sa public in locul meu, mai fac greseli de genul o data la sase luni..... Si mai am blog pentru ca am nevoie sa fiu apreciata si sa citesc cuvinte frumoase din partea unor oameni formati din biti si pixeli. Cred ca astea sunt motivele. Nu prea exagerat scris, dar nici suficient. La buna recitire!

Povestea unui foarte foarte mic spiridus

Este povestea unui spiriduş foarte foarte mic care credea că într-o bună zi va atinge stelele cele mai îndepărtate. Noapte de noapte, le urmărea pe cele căzătoare şi se ruga ca măcar una dintre ele să cadă în apropierea lui pentru a putea afla secretul lor. Nu-şi explica cum de stateau ele cocoţate de ea, dacă erau agăţate de colţurile cometelor care nu se grăbeau nicăieri. Sau dacă erau susţinute de un par invizibil pentru spiriduşi. Desigur că îi treceau nenumărate idei prin mintea lui foarte foarte mititică, dar nu ştia cum să-şi imagineze. Deşi nu fantezia era cea care îi lipsea, ci aripile pentru a ajunge la cer şi curajul de a crede în steaua care îi va şopti cândva taina lor. Într-o seară, spiriduşul nostru foarte foarte mic a urcat pe aceeaşi colină din vârful căreia obişnuia să urmărească spectacolul luminilor albe. S-a auzit un strigăt de groază şi de dezamăgire care a trezit şi cea mai surdă bufniţă din pădure. Pe cer nu era nicio stea. Toate dispăruseră, iar spiriduşul nostru foarte foarte mic nu reuşea să-şi dea seama cum de se întâmplase una ca asta. Se urcă în bătrânul stejar care râdea de el de fiecare dată când îl vedea cum zorile îşi făceau simţită prezenţa atunci când el admira luminile pierdute ale nopţii. Nici din vârful lui nu văzu nimic. Nici măcar luna nu se distingea în întunericul de lângă el. Îşi spuse că în seara următoare stelele vor apărea şi că va putea iarăşi să viseze frumos. Însă nu s-a întâmplat nimic. Spre sfârşitul verii, realizase că ochii îndepărtaţi ai universului nu-l vor mai privi niciodată. Nu a crezut în visul lui foarte foarte mic.... Oare ce s-a petrecut?

Cheia tacerii e in palma ta

• Argument : Randurile de mai jos au 7 ani. Enjoy it or not! :)

Se desprind din graiu-mi cuvinte ce incearca sa-mi defineasca iubirea. Am incercat sa-ti ating gandurile, sa-ti inteleg trairile. Dar, oare voi reusi? Clipa-i fara inceput si fara sfarsit, trece prin tacere lasand urme adanci, dar se reintoarce mereu sub alta forma. Prin lacrima ramai mereu tu, ea cade din irisi, iar urma-i ramane, fie ca este urma de tristete sau de fericire. Prin zambet inveselesti tristeti, surazi intr-un anume fel durerii. Oare cuvintele sunt de prisos? De la tine pot invata sa ma exprim prin tacere. Tacerea ti-e atat de dulce cand este zavorata cu zeci de lacate...Speri ca intr-o buna zi cineva iti va gasi cheia si te va elibera. Mereu se reintoarce clipa, ca si cum timpul ar merge inapoi. Se reintoarce intr-un loc in care un exista nici timp nici spatiu. Dar un asemenea loc nu poate exista, nu? Si ar fi nedrept pentru noi sa traim intr-un asemenea loc. Un loc in care nu se mai intampla nimic, in care nu exista trecut, prezent si viitor. Totul ar deveni un ieri prea indepartat pentru ziua de azi si imposibil pentru ziua de maine. Am avut candva fericirea in palma si i-am dat drumul. Uitasem ca ea e doar o clipa care se reintoarce atunci cand nu o mai astepti.

Pierd

• Ma pierd printre primaverile
• Altora
• nu mai stiu demult
• ce culoare au pasii magnoliilor
• daca diminetile de mai imi
• mai bat pustiu la fereastra...
• Ratacesc prin umbre albe
• nu mai cred DEMULT in minunile
• Altora
• nici in a ta...

Ruga

• Iarta-ma, ingere, ca am uitat portile deschise
• "O sa te ploua pe aripi," ti-am spus, ca-n cantec
• Ploaia va plange trupul de inger pe care-l va pierde
• Iarta-ma ingere ca am uitat portile deschise
• Eu cred in noapte, in noaptea ce-si va aduna
• toamnele, primaverile, ingerii...
• mai lasa-mi un anotimp!
• Eu cred in porti ingere
• in portile ce-si vor deschide pasii.
• Eu cred in tine
• in aripile ce vor cadea
• din cerurile ce plang.

Entry for February 02, 2009

Simt o durere ciudata in maini. Cred ca se transpune din suflet, numai ca nu stiu din ce e compus el. Poate din franturi de atingeri care provoaca o afectiune indescriptibila. Din priviri pe care nu ai vrea sa le uiti pentru nimic in lume. Din cascade de cuvinte pe care ai vrea sa le opresti si sa te pierzi in tacere. In linistea pe care ti-o ofera niste ochi blanzi ca ai tai. Nu-i mai are nimeni si cred ca si tu stii asta, insa nu vrei sa recunosti. Poate ne-am aflat mai departe unul de celalalt chiar atunci cand am fost un intreg, dar nu ne-am mai gandit.... a contat doar ca ne vedeam, ca eram materiali si nu formati din sunete pe care oricum niciunul dintre noi nu le intelegea. Ne placea sa ne pierdem in secvente care nu se vor mai repeta. Pentru ca tu nu vrei, pentru ca eu nu pot.... sa.... nu stiu sa ce. Durerea pe care o am in maini se intensifica pe minut ce scriu aceste ganduri si simt ca nu o pot opri. Nu ma incearca tristetea, nu ma gandesc deloc la ceea ce s-a intamplat pentru ca a fost frumos... mai mult decat sublim. Nu cred ca exista cuvinte care sa descrie trairile dintre noi. Stii de ce? Pentru ca au fost unice. Am fost acasa.... si am vazut realitatea prin ochii tai. M-am ratacit prin ei si am iubit senzatia asta. Mi-am dorit sa o pastrez pentru ca imi crea o stare diferita de binele cu care eram obisnuita. Durerea din maini inca se amplifica, dar e o durere placuta si nu una pe care as vrea sa o inlatur. Desi lacrimile cad si se lovesc de mine, ele nu pot ineca sentimentele.... mi-e cam frig, dar asta nu inseamna ca nu sunt puternica. Sunt.... dar tu nu crezi... Nici unul nu este vinovat de situatia creata.... e doar viata care-ti fura minunile care indraznesc sa dureze mai mult de trei zile. La noi.... la acel ceva al nostru cum il numeai sau inca il mai numesti tu miracolul s-a materializat in nopti superbe in care imbratisarile si atingerile erau complete. Este punct in prezent.... In urma cu ceva ore.... sute de ore.... iti zambeam. In clipa de acum.... IMI LIPSESTI. Dar nu stiu daca iti este dor de mine....

Ascuns

• 
  Astăzi florile de tei


• nu-şi mai lovesc umbrele


• de gleznele luminii,


• doar surâd la fiecare atingere a


• ploii târzi de mai.


• Acum nu mai e timp de afecţiune,


• când să facem şi asta


• sfârşim în clipe...

Memory

• Simt ca te cunosc dintr-un alt timp,
• Spune-mi daca-ti mai amintesti de mine.
• Simt ca imi dezbraci gandurile,
• Cand imi saruti fruntea,
• Iti aduci aminte de mine?
• Stiu ca te-am mai vazut in apropierea mea
• Cand clepsidrele din desert si-au rispit nisipul
• Mai tii minte?
• Simt ca mana ta imi deseneaza zambetul
• Cand ma privesti,
• Lasa-ma sa-ti reamintesc de noi....