Se întâmplă câteodată să-mi rămână doar clipele. Nici mai mult. Nici mai puţin. Doar momente care ar trebui să-mi şteargă dorul de tine sau mai bine spus, dorul de mine. Am crezut că dacă te ţin strâns de mână, nu te pierd, sau mai degrabă, nu mă pierd. Ce-a rămas din mine? De foarte multe ori, m-am temut să răspund la această întrebare. „Eşti la început”, mi-ai replica. Dar ca de obicei ai uita să specifici care început, cel al sfârşitului sau cel firesc. Nici acum nu m-ai auzi. Nu aş avea ce să-ţi mai spun. Doar cuvinte deja ştiute, numai doruri uitate... credeai că m-ai cunoscut. Însă nu ţi-ai dat seama că nu eram eu aceea? Cea care înveselea şi tristeţea în urma ei. Cea care nu uita să se gândească la tine, deşi tu nu meritai. Cea care nu ştia ce-i imposibilul. Unde a dispărut ea, doar tu ştii. Ai ghici dacă zorii o mai prind privind un chip răpit de somn. Dacă ar mai zâmbi în clipa în care răsăritul i-ar lumina ochii. Atât de îndepărtate i se par toate aceste lucruri simple care atunci erau totul pentru ea. Atât de ireale, de parcă nu le-a trăit şi simţit. Ca şi cum nu a respirat prin ele, în fiecare bătaie a inimii tale. Clipele. E tot ce-a mai rămas din ea.
No comments:
Post a Comment