În ceea ce mă priveşte, oamenii au reprezentat dintotdeauna o oază de linişte. Nu mi-aş putea concepe existenţa fără contactul uman, fără cei care îmi sunt apropiaţi sau fără acele persoane, care deşi îmi apar necunoscute, nu pot să mă facă să nu mă simt întreagă. Ele nu pot să nu-mi dea un motiv pentru care să merg mai departe, să continuu să lupt în speranţa de a le găsi pe acelea care merită. De curând, am cunoscut pe cineva care mi-a spus povestea oamenilor care mor în fiecare bătaie de clipă. Este vorba despre fiecare dintre noi, care, mai devreme sau mai târziu, comitem greşeli. Se întâmplă ca viaţa noastră să se sfârşească treptat, cu fiecare lacrimă căzută, cu fiecare cuvânt trist şi dureros pe care îl rostim, cu sau fără voia noastră, cu toţi nervii vărsaţi asupra celor dragi, asupra celor care nu au nici o vină pentru lipsurile de orice fel din viaţa noastră. Murim în fiecare minut când facem tot ceea ce am enumerat mai sus. De fapt, acel cineva mi-a spus povestea noastră: „ Oamenii mă întregeau. Asta se întâmpla însă la trecut. Acum sentimentele mele faţă de ei sunt cu totul diferite. Nu mai pot crede în zâmbete, în priviri, în strângeri de mâini pentru că nu am de unde să ştiu dacă în spatele lor nu se ascund sentimente negative. Poate m-am trezit cam târziu şi a sosit vremea să mă declar învinsă. Realizez că e necesar să ridic steagul alb şi să recunosc că noi, oamenii, nu mai reprezentăm ceea ce am fost odată. Trăim într-o junglă în care devenim, pe rând, vânător şi vânat. În fiecare minut mor. În curând, în cimitirul iluziilor nu vor mai fi locuri. Aş vrea să cred că mai merită să trăiesc, dar este dificil.” Este trist ceea ce mi-a spus. Tind să o aprob. Şi totuşi vă întreb şi pe voi: Mai merită?
No comments:
Post a Comment