Nu mai credea în nimic. Era doar un simplu actor pe o scenă care se repeta la nesfârşit. În fiecare zi aceeaşi expresie a chipului, aceeaşi mască de care nu se săturase, dar uitase să o mai schimbe. Nimic nu mai conta. Absolut nimic. Toţi ştiau că nicio lovitură nu-l mai atingea. Rănea continuu. Într-o fracţiune, ochii lui au întalnit o altă privire, la fel de albastră ca a lui, numai că mult mai clară si mai plină de lumină. Acea licărire diferită i-a permis să cunoasca puţin câte puţin din el. Şi-a regăsit o parte din cel pe care il anulase. "Eşti prima fată pentru care simt ceva după foarte multă vreme!" Clişee, dar atât de frumos spuse, atât de plăcut ca şi cum i-ar fi şoptit : "Povestea de-abia acum începe." Am descoperit atât de multe frânturi din tine într-un timp atât de scurt.” Ea îşi promisese că nu va mai spera, că va omorî orice urmă de sentimente, că nu-i va mai permite nimănui să intre în lumea ei... "Eşti un copil care mai are atât de mult de învăţat...". Numai că ea obişnuise : îi plăcea să se piardă in braţele lui, să-l privească în momentele în care construia sau căuta ceva, când râdea. Dar simţea că i se tăia respiraţia când îndrăznea să-i fixeze privirea si cunoştea un copil. Îi dădeau lacrimile de fericire că are aproape un om ca el. Plângea pentru că altfel nu ştia să-şi exteriorizeze emoţiile... decât prin lacrimi pentru că el nu mai credea în cuvinte. În schimb, ea avea doar cuvinte şi lacrimi. Totul s-a risipit, iar ea regretă că nu a ştiut să-i intre în univers. Nu mai vrea să piardă oameni... si se intreabă la nesfârşit : “Oare dacă ţi-am dat drumul a fost mai bine?”
No comments:
Post a Comment