Lumina gândurilor tale mă orbeşte, mă ridică şi am impresia că toate lucrurile care mă înconjoară se transformă în simple forme. Forme pe care nu le pot atinge, cu toate că întind mâinile spre ele. Risc să cad şi să mă lovesc de nelumescul dintre noi, îndrăznesc să pierd strălucirea ultimelor idei care ar fi putut să estompeze întunericul din mine. Se răsfirau frânturi de… tine şi credeam că nu se vor sfârşi, că îmi vor rămâne, că nu voi căuta în altă parte uitarea.
Visez. Doar astfel îmi pot explica starea în care mă găsesc acum. Acum… Cât de multe se pot transforma în această secvenţă de timp, atât de multe încât nu mai pot să mă mişc şi mint, asta fac, mint şi tu eşti în fiecare pas, privire, bătaie de inimă.
Chiar dacă ştiu că ar trebui să te ascund undeva, într-un loc ferit de orice fel de atingere, ceva mă împiedică să iau atitudine, să fac ceva cu adevărat, să nu mă mai complac în această situaţie ce ţine de ceva vreme.
Cert e că momentul în care te voi elimina se apropie cu paşi repezi şi îmi dau seama că într-o bună zi te voi revedea, îţi voi cuprinde palmele, mă voi uita în ochii tăi şi voi exclama cu mândrie: „Te cunosc de undeva?!”.
No comments:
Post a Comment