Tu

Nu am iubit niciodată. Am crezut. Însă nu a fost nimic, poate doar închipuire. Aveam impresia că timpul nu se mai sfârşeşte. Că nu-mi mai aparţin şi că el îmi tempera paşii şi respiraţia. Şi mă rezumam la o singură clipă. Care era a mea. Sau o consideram a mea. Uneori realitatea şi reveria se apropie mai mult decât aş vrea. Şi ajung să le confund. Era plăcut să-l ştiu doar pe el. Să-i ascult spusele. Să-şi dea seama că zâmbesc…

Am vrut să iubesc, dar n-am fost lăsată. De teamă. De nesiguranţă. De nepotrivire. De prea multă vitalitate. De… Nu vreau să mă învinuiesc. E mai bine astfel. Nu mă merita. Sau viceversa. Nu trebuie să aflu anumite adevăruri. Tristeţea unei minciuni nu mă sfărâmă. Nici pe departe. Doar mă ascunde de… oameni.

Am fost iubită, însă nu am lăsat. Pentru că îmi doream alte mâini, alte priviri, alte lacrimi. Nu pe ale lui. Pe ale tale. Vroiam să-ţi cunosc universul. Nu să-ţi pustiesc visele. Nici să-ţi pierd gândurile care oricum nu depindeau de mine. În niciun caz. Doar să privesc răsărituri şi apusuri cu o altă umbră. Te-ai încăpăţânat să crezi că viaţa de unul singur e mai frumoasă.

Nu am iubit niciodată. Dar ştiu că… de fapt nu am nici cea mai vagă idee ce înseamnă să iubeşti. Să trăieşti prin celălalt? Să te anulezi? Să nu mai fii tu? O grimasă în colţul gurii. De ce nu mai zâmbeşti?